Despre perioada în care Miroslav Giuchici a evoluat pentru Jiul Petroşani • despre meciul Jiul Petroşani – F.C. Argeş Piteşti din ediţia 1980-1981 a diviziei A • despre meciurile cu F.C. Argeş Piteşti, cu Steaua Bucureşti din ediţia de campionat 1985-1986 • despre cum a retrogradat Poli Timişoara în Divizia B, la finalul ediţiei de campionat 1985-1986 • despre meciul cu Aurul Brad din Divizia B, ediţia 1986-1987 • despre ediţia de campionat 1986-1987 pe când Poli Timişoara juca în Divizia B
După ce am învins pe Dinamo cu 2-0, Mircea Lucescu a jurat că noi suntem ca şi retrogradaţi. Nu l-am luat în seamă atunci. Eu îl sfidam şi nu l-am luat deloc în seamă.
În ultima etapă a turului urma să jucăm la Piteşti, cu Argeşul, acel celebru 4-3. În minutul 4, pasează fundaşii între ei, le iau mingea, îi driblez pe amândoi, iese portarul, driblez portarul şi, în viteză, ieşisem puţin din unghi ca să nu ajungă adversarii să scoată mingea din poartă, şi am înscris cu un şut din întoarcere, tare, pe jos, chiar cu preţul unei accidentări (fractură). Am ieşit afară, dar scorul era 1-0 pentru noi. În minutul 11, Bolba iese afară, zice că-l doare piciorul. Astfel am rămas fără atacanţi. În minutul 32, Vlătănescu, 2-0. Minutul 34, Rotariu, 3-0 şi meciul în prima repriză era gata. Încă era minutul 46 (minutul de prelungire) şi eu eram pe margine cu gheaţa la picior şi solicitam arbitrului să fluiere finalul primei reprize. Arbitrul acordă gazdelor 11 metri. Toţi s-au uitat să vadă cine a faultat, dar nu s-a văzut nimic, niciun jucător de-al nostru nu a fost în zona aceea din careu. Jucătorul de la Argeş a căzut în careu, dar cine l-a lovit, nu ştiu. După executarea loviturii de la 11 m, scorul devine 3-1. Mergem noi încet spre centru ca să reluăm jocul, iar în minutul 48 (al treilea minut de prelungire) arbitrul acordă un nou 11 metri pentru gazde, în aceeaşi situaţie ca în primul caz. Şi cel de-al doilea penalty a fost transformat şi scorul a devenit 3-2.
A început repriza a doua. Este o fază care intră în circotecă. Arbitrul a acordat o lovitură liberă pentru gazde din preajma careului de 16 metri. Unul din jucătorii gazdă stătea cam la un metru, doi de bara porţii lui Moise (portarul lui Poli) şi se lega la ghete. Lovitura liberă este bătută cu o centrare înaltă, la cap sare Moiceanu (omul de gol al argeşenilor) şi dă cu mingea spre poartă. Noi toţi care am fost în linie ne oprim şi ai noştri şi ai lor, pentru că jucătorul argeşean de care spuneam că se lega la ghete era în off-side, iar mingea mergea spre portar; portarul Moise vine în întâmpinarea mingii şi, în loc să prindă mingea, îi arată arbitrului de tuşă că jucătorul argeşean era în off-side. Când portarul s-a întors la arbitru, jucătorul argeşean a luat mingea şi a marcat. Scorul a devenit 3-3. Au mai înscris odată argeşenii şi au câştigat cu 4-3.
Arbitrul a fost Cristian Teodorescu din Buzău. Acelaşi arbitru ne-a arbitrat şi în meciul cu Iaşiul, jucat la Timişoara. Pentru meciul cu Iașiul, Clubul Politehnica i-a dat bani lui „Liță” Dumitru pentru ca el să-i dea arbitrului meciului (Cristian Teodorescu), iar arbitrul să ne ajute în acel meci dacă e nevoie. Noi am bătut cinstit 1-0, eu am dat golul, iar Dumitru a băgat banii în buzunarul propriu.
În returul acelui campionat (1985-1986), etapa a cincea, jucam la Olt. Oltul era pe locul 5, iar noi eram pe 7. Am adunat puncte cu antrenorul Robert Cosmoc. Eu nu am jucat în acel meci, Bozeşan a dat golul şi nu mai ştiu cine a marcat de la noi, pentru că eu nu am fost nici la meci, fiind cu piciorul în ghips. Am învins pe Olt acasă şi am trecut pe locul cinci. Ne mai trebuia două puncte până la finalul campionatului şi am făcut doar unul. În 11 etape doar un punct. Ultimul meci al campionatului a fost acasă cu Piteştiul. Nouă ne trebuia egal sau victorie şi rămâneam în prima ligă. Piteştiul era pe locul trei şi nu avea grija retrogradării. Victoria Bucureşti juca la Buzău, cu Gloria. Meciul de la Buzău a început cu cinci minute mai târziu pentru ca în cazul în care noi nu pierdeam acasă, Victoria face meci nul la Buzău şi urma să retrogradeze Buzăul. Noi am pierdut acasă 1-2 cu Piteştiul, iar la Buzău s-a terminat 0-0. Eu, cu fractură, stăteam pe bancă, primisem injecţie, în minutul 76 am intrat şi am jucat până în minutul 88, iar în acel minut am avut o învălmăşeală, mingea respinsă şi un jucător de la noi, cred că Manea, a prins un şut tare spre poartă, a aglomerat totul, iar eu eram întors cu spatele şi în momentul în care m-am întors am văzut că mingea venea spre mine. Am făcut o preluare scurtă, m-am întors şi am trimis mingea în bară, din bară mingea a revenit la mine, iar Bărbulescu, din drop, cu capul, de lângă gheata mea a respins mingea. Şi lui F.C. Argeş nu-i trebuia puncte în acel meci. Aşa am retrogradat la finalul ediţiei de campionat 1985-1986.
În acea ediţie de campionat, în retur, când Steaua a venit să joace cu noi, la Timişoara, în echipa bucureşteană erau două tabere. O parte, cu Bölöni, voia să salveze Târgu Mureş-ul, care pe atunci nu avea nici o şansă de salvare, iar o parte, cu Lăcătuş, dorea să ne salveze pe noi. Atunci Steaua ne-a înfrânt cu 1-0. După noi, Steaua a mai jucat două deplasări în care a făcut egal, 2-2, ambele aranjate. Doar pe noi ne-au înfrânt. Asta pentru că noi am fost primitori şi le-am asigurat cazarea, tot, tot, cu gândul că vom face meci nul.
Şi acum să revin la cele două meciuri aranjate la care am fost nevoit să iau parte, ele fiind aranjate de întreaga echipă. Primul meci a fost pe când evoluam pentru Jiul Petroşani, în ediţia de campionat 1980-1981, într-un joc susţinut la Petroşani împotriva lui F.C. Argeş (penultima etapă a campionatului - n.r.). Meciul a fost aranjat la
Petroşani, în vestiarul echipei Jiul. În vestiar au fost prezenţi 11 jucători de la noi, fără rezerve (rezervele nu ştiau nimic), antrenorii noştri, 11 jucători de la Argeş şi antrenorul Halagian. Antrenorii noştri au ieşit afară. Jucătorii ambelor echipe au rămas doar cu Halagian. Era penultima etapă şi matematic ne trebuia un punct ca să fim salvaţi de la retrogradare, dar de picat nu aveam cum să picăm, dar ca să fim siguri, matematic nepicaţi, ne trebuia un punct. Custov avea 21 goluri marcate şi Radu II 20, iar la finalul acestui joc, pe Radu II trebuia să-l facem golgheter. Povesteam în vestiar cum va fi în meci, dăm noi gol, egalează Radu II, dăm noi gol, egalează Radu II şi aşa mai departe. Începem jocul şi se face 1-0 pentru noi. Nu mai ştiu cine a dat gol de la noi, cred că Sălăjan. Am centrat eu şi Sălăjan a marcat. Se face 1-1, Radu II a egalat. La acest scor un jucător de la Piteşti se accidentează şi Halagian îl introduce în teren pe Moiceanu. Moiceanu era omul de gol al Argeşului. Cum era introdus în teren, cum înscria. Moiceanu nu era tehnic. Moiceanu ia mingea, driblează, de fapt mai mult conducea mingea decât dribla. Aşa reuşete să treacă de unul din jucătorii de la Petroşani, de altul. Acum era, potrivit înţelegerii din vestiar, ca noi să înscriem, iar Moiceanu ar fi trebuit să rateze, dar Moiceanu înscrie şi scorul devine 2-1 pentru Argeş. În momentul în care Moiceanu se îndrepta spre banca de rezerve să se bucure cu ceilalţi de pe bancă de golul marcat, Radu II şi ceilalţi fug după el, publicul de la Petroşani credea că fug după el să-l felicite, dar colegii lui l-au îmbrâncit pentru că a încălcat înţelegerea din vestiar. Publicul a văzut scena şi a început să huiduie, să fluiere. Mai erau 26 de minute şi era 2-1 pentru Piteşti. Se punea problema, oare când mai înscrie Radu II gol şi când mai reuşim noi să egalăm? Câte goluri mai puteam marca în aceste minute? Până la urmă s-au marcat trei goluri, iar meciul s-a încheiat 3-3.
Al doilea joc la care am fost nevoit să particip la aranjarea meciului a fost în ediţia de campionat 1986-1987, pe când eram la Poli Timişoara şi evoluam în divizia B. S-a întâmplat într-un meci jucat la Brad, Aurul Brad - Poli Timişoara. Aurul Brad era o echipă de locurile fruntaşe în B, pe atunci, iar cine bătea la Brad, dintre echipele pretendente la promovare sau face meci nul la Brad, avea şanse foarte mari să promoveze şi cam aşa s-a întâmplat. Antrenorul Ionescu a ieşit afară din vestiar, a intrat aici antrenorul de la Brad, Loţi Vlad, care vorbea destul de greu româneşte, mai mult vorbea ungureşte. Nu înţelegeam mai nimic din ce spunea. Zicea ceva de Marian al meu care mergea cu maşina, a văzut o vacă, a ocolit vaca, a apărut o altă vacă, a ocolit-o şi pe ea, a intrat în vacă şi i s-a spart maşina. Apoi a spus că reparaţia maşinii a costat 40.000 lei. În fine, antrenorul zice să jucăm frumos, să jucăm normal în teren. Loţi Vlad ne-a spus că Politehnica urma să conducă 1-0, iar Aurul Brad urma să egaleze şi să se termine 1-1. Am aflat ulterior că s-au dat pentru acest meci 500.000 de lei şi un vagon de mezeluri, ceea ce pe vremea aceea era o faptă de condamnat la moarte, nu doar de arestat. Nu mai ştiu cum am jucat noi, dar în minutul 25 sau 28 Aurul Brad deschide scorul, 1-0. Cei de la Brad dădeau peste picioare şi nu puteam să ajungem la poartă. Intrăm la vestiare şi îi zicem lui Ionescu, care nu ştia înţelegerea din vestiar, eu eram căpitan de echipă. Îi spun profesorului Ionescu despre înţelegerea din vestiare şi nu i-a fost deloc pe plac ce a aflat. Am început repriza secundă. Trece minutul 70, minutul 72 şi noi nu puteam să ajungem la poartă, nu putem să pătrundem în careu. Pe mine a început să mă doară piciorul şi i-am cerut lui Jackie să mă schimbe. Am ieşit din teren, iar prin minutul 80 prinde Manea un şut de la vreo 22 de metri, direct în vinclu. După gol ne-am baricadat în apărare. Ei au venit peste noi, au avut şi o bară şi, deşi a fost o înţelegere pentru un egal, cu mulţi bani la mijloc, Aurul Brad ar fi dorit să învingă, dar s-a terminat egal, 1-1. E posibil să fi oferit adversarele noastre, aflate cu noi în cursa pentru promovare, bani mai mulţi Aurului Brad ca să ne împiedice. Reşiţa şi Clujul erau adversarele noastre pentru lupta la promovare în acea ediţie de divizia B. Acei 500.000 de lei oferiţi de la Timişoara urmau să intre în visteria clubului Aurul Brad în cazul unui egal cu noi şi nicidecum în buzunarul lui Loţi Vlad. E posibil ca de la Reşiţa şi Cluj să se fi promis lui Loţi Vlad o sumă mult mai mare care să fie pentru buzunarul lui. Nu ştiu asta. Doar presupun.
A consemnat, Cornel SERACIN
