„Nobleţea” la „colţ de stradă” şi nu cea de familie, cu adâncime istorică, nu e o boală cu temperatură, felurite dureri, stări de disconfort, ci un fel de răsucire a minţilor astfel încât să crezi că în loc de-a fi pe-o bicicletă eşti pe o motocicletă sau, în cazuri mai grave, că în loc de-a merge pe jos sau cu tramvaiul la serviciu, o faci doar cu maşina. Ori că stai undeva pitit în iarbă şi te imaginezi la nivel de etajul zece. Apare în creierul „nobilului”, Ilie sau Nicolae, Safta la botez, prioritar, reacţia de refuz faţă de produsele obişnuite, curente, de care majoritatea lumii se foloseşte şi alergătura permanentă după „excepţii”... Mă refer aici la articole de îmbrăcăminte, încălţăminte, pentru femei, poşete, diverse cosmeticale, la concedii, chiar repetate, pişcătoare la pungă, dar exotice, la permanenta schimbare a decorului din locuinţă, la existenţa „medicului care mi-a spus să evit nu ştiu ce”, la produsele neapărat de „firmă” care şi-n cazul nevinovat al unor izmene să aibă eticheta doveditoare că sunt făcute „acolo şi „acolo”, nici într-un caz într-un loc obişnuit mai la îndemâna oricui. Aceiaşi „nobili” în vânătoare permanentă de „locuri subţiri”, distinse, care să impună, sunt capabili să se supună multor chinuri... astfel, cu prezenţa fizică în primele rânduri, îndură o prezentare sofisticată a cine ştie cărei cărţi, cu o fizionomie concentrată să nu cumva să scape un cuvânt, fiind în stare să facă acelaşi lucru la o galerie de pictură, unde un „erudit”, neapărat cu nume, poate să bată câmpii, grav, cu pauze de vorbire, în faţa unor mâzgălituri, neapărat încărcate „de simboluri”. Pe urmă, o parte dintre „nobili”, poate cei mai de vârf, se duc să stea ca pe ghimpi la o prezentare ştiinţifică sau medicală, „e ceva nou, nu se poate să scăpăm aşa ceva”, nelipsind nici de la o piesă de teatru despre care „umblă vorba prin târg” c-ar fi un adevărat răcnet al modernităţii. Pot, cel mai adesea, auzi acolo urlete, fuste date peste cap, frânturi de melodii chinuitoare, pornografii spuse pe şleau dar ce contează... a fost minunat... când au dansat ţigăncile, ne-au dat pe spate... Şi copiii „nobililor” să-i numim din „cucuruz”, şi le putem spune aşa căci părinţii multora dintre ei chiar cu cucuruzul s-au şi ocupat, sunt tot din „cucuruz”. Prost crescuţi de mici, cu pretenţii deplasate ce le sunt minteni îndeplinite, obraznici şi mai târziu cronic aroganţi, cu pretenţii de excentricitate, oferă lumii trist-spectatoare reprezentaţiile de care sunt în stare doar creierele lor mărunte. Nobilii maturi, părinţii altfel spus, văd în aceşti plozi adevărate „rarităţi”. Şcoala merge foarte bine, la toate adăugându-se neapărat şi un talent. Plodul din „cucuruz” cântă, dansează, joacă baschet, volei, recită, scrie şi, atenţie acum, pe toate le face foarte bine. Cu „nobilii din cucuruz”, nişte banali Popeşti şi Ioneşti, ne-am procopsit după Revoluţia din ‘89. Aproape brusc, peste noapte, ca şi ciupercile după ploaie. Înainte de ‘89 nu erau nici „aroganţi”, nici „bătăioşi”, cu „demnitatea” în izmene stăteau toţi aceştia umili la cozi şi acasă dârdâiau de frig. Acum lucrurile s-au mai schimbat, dar nu chiar cum ar fi trebuit. N-avem cucuruz câţi „nobili”ar putea să iasă din el. Am văzut şi pe FB urări, dialoguri, în franceză şi engleză. Tot „nobili din cucuruz”. Limba română nu le mai ajunge!
Mircea Pora
P.S.
Snobi, „nobili din cucuruz”, cum ar fi mai bine? Mă gândesc că „nobilii din cucuruz”, personaje actuale, n-au nici un sol sub ei, au apărut din nisip în timp ce cu snobii e altceva. Putem vorbi de o tradiţie, de cunoştiinţe efective, de un alt pământ din care au apărut.
