Mai acum câteva seri, într-o emisiune t.v., ce să vezi, ce decor apare… pe post de cameră, o hrubă, ca mobilier, nişte priciuri, chinuitoare doar dacă le priveai, apoi câteva lanţuri, potrivite poate pentru animale în efortul de a trage ceva, în sfârşit, mai multe perechi de cătuşe, clar destinate oamenilor, apoi mai multe haine în dungi, „zeghe”altfel zis, şi acestea destinate oamenilor. Te lua groaza când toate aceste elemente „intrau în funcţiune”. Se obţinea astfel o zi din viaţa, întinsă pe ani de zile, a deţinuţilor din închisorile comuniste. (Nu putem scăpa de spectrul lor). Din relatări, mărturisiri, făcute de cei în cauză s-a mai aflat câte ceva din amănuntele vieţii de condamnat, dar, cu adevărat, ce s-a petrecut acolo ştiu doar cei care au purtat la picioare lanţurile, la mâini cătuşele şi au dormit pe priciurile vizibile în respectiva emisiune. Şi cine au fost, după poftele cel puţin la început ale lui Stalin, purtătorii de lanţuri şi cătuşe? Tot ce am avut mai bun ca inteligenţă şi caracter în naţia românească. Evident că toată această maşină de sfârtecat oameni a funcţionat tot cu „eforturile” unor oameni. Gardieni, anchetatori, înalte grade din miliţie şi securitate, personaje auxiliare. Afară, în exterior, într-un climat tot de nesiguranţă pentru intelecuali, în primul rând, miliţienii, securiştii, oamenii de partid, diverşi târâie-brâu, de felul propagandiştilor, „făceau legea” ajutaţi, însă, şi aici apare un detaliu extrem de trist, de o reţea densă de „informatori”. Cine erau aceştia?... Poi, putea fi oricine. Vecinul de apartament, colegul de serviciu, prietenul din parc cu care jucai şah, table sau discutai despre derbiul Dinamo-Steaua, birtaşul care, la o halbă, te mai trăgea de limbă, „individul” ăla simpatic pe care l-ai primit în casă ascultând împreună zece minute „Europa Liberă”. Unii dintre aceştia poate erau siliţi să informeze de autorităţi, dar despre mulţi cred că s-a putut spune c-au făcut-o benevol, din proprie iniţiativă patriotică. Auziseră ei, chiar ştiau că „ăştia” care mai citeau, mai ştiau o limbă străină, nu se dădeau în vânt după Dolănescu, regretau părţi din trecutul în curs de definitivă înfundare, ar fi periculoşi, ar putea trăda ţara, pe Dej şi, mai apoi, ani îndelungaţi, pe Ceauşescu. S-a trecut apoi, fiind pe atunci în învăţământ, predând istoria, ştiu despre ce vorbesc, la falsificarea masivă chiar a istoriei. Au fost scoşi din trecutul nostru regii care, ajutaţi de politicieni români de primă mână, nu puţini dintre ei omorâţi de Dej-patriotul la Gherla, Sighet, Aiud, Piteşti, au înfăptuit România Mare, ne-au mutat din feudalitate în modernitate, nu s-a mai vorbit nimic de figurile politice majore, de unii dintre scriitorii mari pe care neamul nostru i-a avut în ultima sută şi ceva de ani. În locul celor „raşi” din spiritualitatea românească au fost instalaţi „proletcultiştii”, mai pe urmă lăudătorii lui Ceauşescu şi intelectualii de „tip nou”, cei mai mulţi trompete ale „Epocii de Aur”. În intervalul acesta de timp, să-l marcăm, 1946-1980, la scară serioasă, contra sovietismului şi comunismului adiacent ungurii au făcut în 1956 o revoluţie, cehii în 1968 o „primăvară”, polonezii, grupul „Solidarnosti”, cu plecare de la şantierele navale, Gdansk. Au fost şi aici ecouri ale revoluţiei maghiare, chiar în Timişoara, studenţii de la „mecanică” solidarizându-se cu răsculaţii unguri. Securitatea noastră vigilentă a pedepsit însă „atitudinea” cu ani buni de închisoare. Despre asta domnul Theodor Stanca ar avea mai multe de spus. Şi treptat, lună de lună, an de an, cu uitări, acceptări, colaborări, pasivităţi până dincolo, informări, bancuri cu Bulă, s-a constituit de-a binelea o societate capitulardă, cu mari disponibilităţi de colaborare, bazată pe principiul „cu orice preţ să-mi scap eu pielea, de ceilalţi nu-mi pasă”... Da, e adevărat, din această „baltă liniştită”, plină de vinovăţii mari şi mici, ale tuturor, inclusiv ale celui care scrie, au mai răsunat strigătele nesprijinite de la Braşov, noiembrie 1987, şi glasul uitatei doamne Doina Cornea din Cluj, transmis de Europa Liberă. Şi au mai fost câţiva oameni excepţionali, Paul Goma, Radu Filipescu, dar puţini, mult prea puţini. Revoluţia din 1989 a fost un alt răcnet românesc pentru trăirea în adevăr, în libertate, fără ceţuri, fără ascunzişuri. N-a mers nici de data aceasta. „Statul de drept” de la noi stă strâmb, e caricatural. Figurile politice, zise aşa, şterse, fără anvergură. Justiţie este, dar e şubredă ideea de dreptate. Mirosul securistic e în continuare prezent. Asta după 30 de ani, de atâta am fost capabili. Cu toţii, cu mic, cu mare, fugim de adevăr. Aici e vina colectivă. Cine, indiferent de nivel, au fost asasinii din anii ‘50, cine au fost asasinii de la Revoluţia din ‘89, cine a făcut parte din valurile de judecători şi procurori care au apărat comunismul?... Şi altele, încă. Poate că cineva ne pedepseşte pentru că vrem să construim o altă lume pe cadavre, samavolnicii, minciuni. Fără adevăruri mărturisite integral, mai ales când e vorba de mari responsabilităţi, nu se poate realiza nimic.
Articol mai vechi dar scris parcă ieri.
Mircea PORA
