R. A. - Unde te afli acum, dacă nu-ţi este cu supărare întrebarea?
R.J. - În manualele de istorie, unde mă ofilesc între file necitite aproape de nimeni. Mă mai aflu, ocazional, şi în lucrările erudiţilor, căci din când în când despre mine şi timpurile mele mai apar informaţii. Dar nici pe acestea nu le mai lecturează aproape nimeni, încât am impresia tot mai mult că sunt pe cale de-a deveni nu o libelulă, ci umbra ei. Sunt un teren de confuzii, aberaţii, exagerări... dar de pornit o pornisem la drum atât de frumos...
R.A. - E adevărat că ai avut în jurul tău oameni care te-au iubit, menajat, care-au vrut să arăţi de la o zi la alta tot mai bine? E adevărat sau sunt simple legende?
R.J. - Dacă tot m-ai întrebat, am să-ţi răspund. Am avut tot ce-i trebuie unui vlăstar tânăr să ajungă copac în putere. Mi-au făcut oamenii aceia cum au putut, după modele, legi, drumuri, căi ferate, şcoli chiar mai înalte, s-au gândit să ridice oraşe. Au început să mă-nveţe cum să mă îmbrac, cum să vorbesc, cum să mă comport. Aveau ca pildă Occidentul. Dacă-ţi place să citeşti şi mai şi înţelegi ce citeşti, despre toate acestea au scris erudiţii în cărţile lor. Mă gândesc cu plăcere la moşii mei îndepărtaţi Asachi, Bolintineanu, Alecsandri, Brătianu, la Școala Ardeleană, la Domnul Cuza, la Principele ş-apoi Regele Carol. Pe urmă, Junimea, cu Domnul Maiorescu, cu Domnul Mihai, cu Ion Luca, Creangă.
R.A. - Iartă-mă că te-ntreb, dar sunt curioasă, bunurile ţării, cum ar fi pădurile, bogăţiile pământului, bunurile publice câte existau, se aflau în siguranţă sub oamenii aceştia?
R.J. - Doamne, ce-ţi trece prin minte să mă-ntrebi... Nu era totul perfect, dar nu i-a trecut prin minte vreunui politician, ministru, să ia cu sine pădurile, minele, banii publici şi să dispară cu toate acestea cine ştie unde. Bunul simţ, ruşinea, mustrarea de conştiinţă erau realităţi şi nu poveşti.
R.A. - Atunci despre plagiate, tot felul de falsuri să nu te mai întreb?
R.J. - Ba poţi să mă întrebi, dar mă şi distrezi cu astfel de lucruri. Cum adică, chiar ţi-l imaginezi pe Domnul Maiorescu plagiind pentru lucrarea sa de doctorat sau ca învăţaţii din Ardeal să fi fost în realitate nişte damigene goale? Ti-am mai spus, nu era totul perfect, chiar departe de aşa ceva, dar semnele erau bune, nu se pornise cu „ansamblul” pe un drum greşit. Dar acum pot să te întreb şi eu ceva pe tine?
R.A. - Poţi, cum să nu?, dar eu am să-ţi răspund mai încet că şi-acum mi-e frică să nu m-audă cineva...
R.J. - Cum să-ţi mai fie frică?... Nu sunteţi liberi?... N-aţi dat jos cu socialismul ăla?... N-aţi făcut o revoluţie?
R.A. - Liberi, cum să nu... a fost o revoluţie... dar mai bine să vorbim încet, aşa ca prin somn, că de după tufă... „acoperiţii”... „descoperiţii” ascultă...
R.J. - Iar cu ăia, n-aţi terminat cu ei?... Spune-mi, în plan public aveţi mulţi cretini?... Sau să formulez delicat... mai slabi de minte?
R.A. - Aoleos, ce poţi să mă întrebi?... Avem din greu, dar să nu spui că ţi-am spus-o eu... Ocupă aproape toate posturile cheie.
R.J. - Dar gologănari, şmenari, impostori... din aceştia „iaşte sau nu iaşte?”…
R.A. - „Iaşte... Iaşte”... dar nici asta nu ţi-am spus-o eu...
R.J. - Ascultă dragă, eu sunt România Jună, nu vorbesc cu România actuală, fostă socialistă, multilateral dezvoltată?
A.R. - Ba da, cu ea vorbeşti, să ştii că suntem bine, sănătoşi, în U.E., N.A.T.O., cu „acoperiţi”, „descoperiţi”, dar încet, să nu ne-audă nimeni...
Mircea PORA
