Un om poate fi considerat geniu când dovedeşte prin rezultatele sale într-un anumit domeniu, o dispoziţie naturală de excepţie, o înzestrare spirituală de cel mai înalt nivel. Miercuri, 15 iunie s-au comemorat 133 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Mihai Eminescu. Mai ales „post mortem” i-a fost recunoscută genialitatea: „geniu al poeziei româneşti”, „geniul literaturii româneşti”, „jurnalistul de geniu”, respectiv „geniul culturii româneşti”, iar în 28 octombrie 1948 a fost ales şi membru al Academiei Române. S-a scris foarte mult despre viaţa şi opera genialului Eminescu. S-au remarcat destui prin „dibăcia” de a-i reliefa „adevăruri”, care să-l aducă mai aproape de condiţia omului de rând, păcătos şi el. În zilele noastre se încearcă chiar şi marginalizarea operei eminesciene, considerată de unii „responsabili educaţionali” mai puţin importantă pentru educarea şi formarea tinerei generaţii contemporane. Nu doresc să deschid „o instanţă de judecată” în acest sens. Dar, ţin să remarc două perioade dramatice legate de geniul eminescian: prima trăită personal de Eminescu în ultimii ani de viaţă, iar a doua dramă trăită de noi acum, sub temerile alunecării spre ignoranţă a semenilor faţă de opera genială moştenită. Drama geniului este reflectată de poetul nepereche în câteva scrieri rămase la loc de cinste în literatură, cum ar fi: „Luceafărul”, „Glossa” sau „Cugetările sărmanului Dionis”. Drama trăită de geniu în faţa societăţii nerecunoscătoare. Deşi societatea, prin însuşirea valorilor create de genii se „luminează”, viaţa creatorilor este mereu umbrită de nerecunoştinţă şi lipsă de respect din partea contemporanilor. Drama geniului este universală. La toate popoarele pot fi regăsite exemple de genii care, după ce şi-au edificat creaţiile spre binele semenilor, au ajuns să-şi găsească sfârşitul, parcurgându-şi drumul propriei Golgote, în mizerie, marginalizare, părăsire, poate chiar şi-n derâderea comunităţii. Desigur că filozofii şi-au exprimat, care mai de care, idei lămuritoare asupra acestor cauze ale nedreptăţilor pământene. Rămâne încă provocatoare la dezbateri perspectiva dată de filozoful Schoppenhauer, potrivit căreia, cunoaşterea realităţii lumii este accesibilă numai geniului capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească chiar pe sine, pentru atingerea sferei obiectivului. Astfel, drama vieţii apare, în mod paradoxal, la geniul capabil de o cunoaştere mai profundă şi de o înţelegere a realităţii lumii păcătoase, decât la omul de rând, de multe ori interesat doar de propriile îndestulări. Acum în România, deşi în perioada şcolară, apar nume de elevi şi studenţi extrem de dotaţi, cu performanţe de vârf obţinute în competiţiile internaţionale, la maturitate aceştia se pierd. Atât instituţiile statului cât şi comunităţile profesionale nu reuşesc să le creeze condiţii de dezvoltare în carieră sau eventuale orientări către organisme de conducere. Nu pare să se întrevadă o cale de îndreptare a lumii, dar acele popoare, respectiv acele comunităţi care vor înţelege mai bine datoria morală de a-şi conserva patrimoniul cultural, alimentat mereu de creaţiile geniilor, vor domina, se vor bucura de un mers în viaţă mai bun. Unicitatea geniilor este totuşi dobândită ca un har dat de Dumnezeu. Şi pentru Timişoara există riscul pierderii notorietăţii, prin ignoranţa manifestată de edili faţă de personalităţile, cu rezultate geniale, confirmate pe întreg mapamondul.
Ambrozel: Bucuros să-i fiu alături artistului universal, timişoreanul Ştefan Popa Popa´S, la noul eveniment organizat mâine la sediul propriului Muzeu. De fiecare dată redescopăr lumea surprinsă în mod genial de maestru, în cei aproape 50 de ani de creaţie artistică.
