Sunt unul dintre cei care timp de aproape şapte ani, motivat zic eu, s-au căznit să prezinte deficienţele administraţiei Nicolae Robu, la Timişoara.
Am crezut, am sperat şi am spus vorbele atât de păguboase pentru români: „Mai rău nu se poate!”. Iar de 30 de ani încoace viaţa m-a contrazis de fiecare dată.
Din păcate, şi acum. Un hâtru îmi tot spunea diferenţa dintre un „pesimist” şi un „optimist” la noi: dacă pesimistul susţinea că mai rău nu se poate, optimistul îl contrazicea - ba, se poate! Şi, uite că se poate!
După narcisistul Nicolae Robu, iată că astăzi privim cu speranţă şi uimire în acelaşi timp spre Dominic Fritz, noul primar, venit pe val de noi promisiuni, dar, din păcate, cu aceleaşi metehne ca şi predecesorul său.
Ca să exemplific mai elocvent: priviţi cum s-a înconjurat doar de „meritocraţi” şi „competenţi” doar pentru că sunt din partidul său sau din apropierea lui.
Colac peste pupăză, pe unii i-a numit şi în consilii de administraţie, vorba aceea: „ca să mănânce şi gura lor ceva”.
Şi mănâncă! Şi se mai mănâncă şi între ei. Între USR-işti, între USR-işti şi PNL-işti. Tot pe bază de ciolan.
PLUS-ul l-am uitat, pentru că nu contează, e chiar MINUS.
E vară, cald, caniculă, zile toride. Dacă ar fi să ne amintim de „Moartea căprioarei” labişiană, putem spune că: „Seceta a ucis orice boare de vânt. / Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. / A rămas cerul fierbinte şi gol. / Ciuturile scot din fântână nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri / Dansează sălbatice, satanice jocuri. //”.
Noi murim încet în ambuteiaje fără capăt, în gropile din oraş, în noxele care ne sufocă, în fântânile care se tot strică (tocmai acum), în gunoaie şi mirosuri pestilenţiale. În timp ce promisiunile care ni se tot fac rămân doar la acest stadiu.
Când văd că tot ceea ce ne înconjură este aidoma verii trecute şi a celorlalte veri din anii care au trecut, vin şi, legitim, mă întreb: de ce l-am mai schimbat pe Nicolae Robu? Doar să avem un nou nume de primar, care să aibă un alt şofer şi mai mulţi consilieri? Dacă vara nu-i ca iarna, dar este aidoma cu verile trecute, cu ce ne „răcoreşte” un nou primar, dacă lucrurile au rămas neschimbate?
Mai mult, dacă vechiul primar mai făcea câte ceva, se mai mişca pe ici pe colo câte ceva, odată cu „epoca” lui Dominic Fritz lucrurile în oraş au rămas într-o împietrire statuară. Nu se mai clinteşte nimic. Doar poveşti şi rapoarte că s-a făcut şi s-a dres, dar în realitate nu se vede nimic.
Dacă primarul Nicolae Robu avea cel puţin curajul să-şi asume şi bune, şi rele, noul primar nu-şi asumă nimic. Ba da.
Pe când Nicolae Robu îl dădea afară pe Lucian Vărşăndan de la conducerea Teatrului German de Stat Timişoara, Dominic Fritz îl dă afară pe diectorul Filarmonicii „Banatul” Timişoara, Coriolan Gârboni.
Din nou stau şi mă întreb de ce o fi fost nevoie să-l schimbăm pe Nicolae Robu? Doar pentru atâta lucru?
Ca şi pe vremea „fostului”, oraşul este în continuare un „vast şantier”, dar nu se mai dezvoltă „în forţă”. „Dorel” lucrează tot timpul şi pretutindeni. „Dorel” sparge şi sapă, câteodată mai şi astupă gropile, dar de cele mai multe ori nu, apoi re-sapă încă şi încă o dată şi de câte ori vrea, şi ca pe vremea robului mâine nu eşti sigur că mai poţi circula pe unde ai putut trece astăzi.
„Unda verde” în circulaţie, lăsată vraişte de vechea diriguire a oraşului, este la fel de alandala. Nu s-a mai făcut nimic. Iar cele vreo 26 de milioane de euro bani păpaţi pe dai-boju.
Cu „Timişoara Capitală Culturală Europeană 2021” de odinioară, care a ţinut-o langa în dispute de toate soiurile, transformată în „Timişoara Capitală Culturală Europeană 2023”, nu s-a schimbat nimic. Aceleaşi dispute sterile, aceleaşi acuze, aceleaşi încercări disperate de a înlocui oamenii vechiului primar cu oamenii noului primar.
Şi tot aşa. Atunci, mă tot întreb: de ce l-am mai schimbat pe Robu? Nu ştiu, zic şi eu. Vremile vremuiesc, iar metehnele au rămas aceleaşi. Pentru oraş, nimic nou şi, mai ales, nimic bun...
Petru Vasile TOMOIAGĂ
