Oh, Capitală culturală europeană! Pe toate zidurile, prin toate intrândurile scrie lucrul acesta. Oraşul pe la margini mai are şi gospodării cu raţe, gâşte, găini. Ştiu şi păsările de curte ceva despre episodul de un an cu capitala. Toţi va trebui să fim exacţi, cu cămaşa bine băgată-n pantaloni, lăsându-ne găunoşeniile să se manifeste pentru mult mai târziu. Mă urc în tramvai. Doamne, cu câtă inexplicabilă teamă fac lucrul acesta! Mă gândesc, în timp ce vagonul se hurducă pe linii, că oraşul în anumite cartiere a îmbătrânit foarte mult, nemaiputând fi considerat, în aceste condiţii, drept burgul cel mai cochet, mai îmbujorat de pe continent. În primul rând, mai toate podurile de peste râu s-au subţiat, şi-ţi lasă impresia că în orice moment se pot rupe în două, în patru, în şase sau chiar în opt. Apoi, cinematografele seamănă mai degrabă cu nişte cuşti din care te aştepţi să iasă la lumină tot felul de vietăţi care să-i sperie pe trecători, fie că sunt, fie că nu sunt cu Dumnezeu. M-am uitat şi la biserici. Turnurile unora dintre ele pierduseră din înălţime şi parcă se balansau încet, cinci secunde într-o parte, cinci secunde în cealaltă. Frumos, extrem de frumos, dar ameţitor. Şi ţiglele de pe acoperişuri se cam degradaseră, apăruseră pe suprafaţa lor muşchii, un fel de catifele verzi, semn de vechime şi de oboseală. Peste tot era aşteptat un delegat european cu stea în frunte. În faţa librăriei „Kir Postelnicu” tramvaiul a zăbovit mai mult. Părea că şi-ar fi luat pulsul la venele de la tâmple. Am putut vedea cum în interior o doamnă răsfoia o carte mare, poate un abecedar modern sau ceva legat de informatică, cum un domn explica ceva unui alt domn, ce e cu preinfarctul, şi cum, în sectorul jucării, păpuşile, plictisite că nu le cumpără nimeni, aruncau unele în altele cu nişte mici cutii în care trebuie să fi fost cartoane pentru cărţi de vizită. Cărţi de vizită de pe vremuri, când domnii nu fuseseră încă arestaţi. Şi încă un detaliu legat tot de librărie... O femeie în vârstă, cu baston, semănând, culmea, la chip cu mareşalul Prezan, îi spunea unei vânzătoare - şi vorbele ei răguşite cred că se auzeau foarte departe - că în nici una dintre cele douăsprezece căsnicii avute n-a fost nici măcar şase ore fericită. Apoi, în tramvai s-au urcat controlorii. Băieţi de la ţară, mai toţi. Noi, călătorii, niciunul cu biletele pregătite, dar ei ne-au făcut semn să ne liniştim... Probabil că pe aceşti bărbaţi, în clipele acelea, cu totul alte lucruri îi presau. Tuturor acestor oameni, în acest început de secol, cu câteva zile înainte, le muriseră ambii părinţi, iar ei, din cauza zăpăcelilor iscate de decese, nu mai putuseră alerga unii la înmormântarea dispăruţilor celorlalţi. Şi, iarăşi, ideea aceea de capitală europeană, ca un zăngănit, ca o stropitoare cu apă fierbinte, ca o bătaie de aripă în gol.
Tramvaiul se hurducă în continuare, vatmanul e mereu cu noi şi eu, prin nu ştiu ce joc al memoriei, mi-am amintit cum în cimitirul Montparnasse, nu cu foarte mult timp în urmă, căutasem mormântul lui Baudelaire.
Parcă eram într-o altă realitate, cu vorbe rostite stins, cu fire albastre de păr. Până la urmă îl găsisem, dar mai interesant decât mormântul - mi-am dat seama finalmente - era felul în care o ploaie, doar în aparenţă măruntă, cădea peste cimitir. Mă aflam în tramvai, asta trebuie s-o spun, deoarece îmi condusesem iubita la gară.
În momentele în care mă hurducam în căruţa aceea
metalică, ea era deja foarte departe, prin pulberi şi prin alte asfinţituri.
Mircea PORA
