Articolul de faţă va fi doar o reflectare palidă a realităţilor din teren. Terenul, pentru a face o precizare de la bun început, e extrem de întins, identificându-se, în fapt, cu planeta. Ne aflăm în momentul de faţă toate creaturile Domnului, şi nu numai, în luptă cu un virus care omoară, creează suferinţe, spaime, perturbă mersul economiilor, al învăţământului, prelungindu-şi „binefacerile” până în zona locurilor de muncă, a şomajului. Aproape nimic nu rămâne neatins de această neplăcută „surpriză” pe care nimeni în „noaptea trecerii dintre ani”, plină de urări şi îmbrăţişări, în urmă cu doar câteva luni, pe fondul tropăielilor de pe televizoare şi din case, n-ar fi bănuit-o.
Dar nu aduce anul ce aduce ceasul. De îndată ce „pandemia” a fost declarată, s-a şi impus o dictatură, cea a medicilor. Ce spun ei, aceea se va şi face. Noi, aici, în România, avem o „troică” formată din trei doctori pe care-i putem vedea zilnic pe ecrane de cel puţin zece ori. Şi asta cam de două luni încoace. Doctorii Arafat, Rafila şi ministrul lor şi al sănătăţii, Nelu Tătaru. La rândul lor, aceştia sunt secondaţi de colegi de-ai lor din mai toate oraşele ţării. Virusul de o provenienţă problematică, fiind extrem de contagios, dă foarte mult de furcă. E nevoie în lupta cu el de pricepere medicală, de expunerea la riscuri majore, la care se adaugă necesitatea stringentă a unor complexe echipamente de protecţie. Asta dacă „drama” se petrece în spitale.
Dar cu cei rămaşi „afară”, adică liberi, neinfectaţi, ce trebuie făcut?... Tot medicii ne spun, tot ei ordonă. Aceştia vor trece într-un regim general de izolare în propriile lor locuinţe. Vor merge la servicii după anumite orare, vor putea umbla la cumpărături şi alte cele, dar nu prea multe, doar între anumite ore. Iar dacă nu respectă aceste indicaţii, vor da piept cu poliţia care are dreptul, chiar datoria, de a-i pedepsi, prin amenzi. Deci, o viaţă amputată, supravegheată, monitorizată.
Toate aceste bulversări de situaţii se petrec, cel puţin la noi, şi lucrul e grav, pe fondul unei mai neîncrederi pe care naţia o manifestă faţă de autorităţi. Nu şi că n-ar avea dreptate pe acest teren... Minciuni cu tona au fost servite celor mulţi de toate guvernele comuniste. Minciuni, tot cu tona, au fost trimise spre populaţie de către guvernele post-decembriste. De ce acum, cu pandemia asta, lucrurile ar sta altfel? Nu e prea mare panica indusă şi anvergura măsurilor de prevenire faţă de numărul relativ redus al victimelor, cel puţin la noi? Dar care e acest număr în realitate, nu se urmăreşte prin vreo manipulare a lui prelungirea stărilor de urgenţă care, în esenţa lor, conţin şi posibilităţi de reducere a drepturilor fundamentale cetăţeneşti?
De aici şi până la o conspiraţie împotriva „drepturilor omului”, noţiune atât de vânturată în ultimele decenii, e doar un pas. Lumea e bănuitoare şi neliniştită. Conducătorii, în bună parte, lacomi, corupţi, mediocri. Numărul locuitorilor planetei a crescut foarte mult. Zonele fertile ale Terrei au rămas aceleaşi. Sunt nenumăraţi aceia care n-au un loc de muncă, deci cât de cât un câştig. Unii stau pe milioane, miliarde, alţii n-au după ce bea apă. Banditismul şi crima de aici şi pornesc. Pandemia aceasta să fie doar un preludiu pentru catastrofe viitoare cu mult mai mari? Vorbim de un război rece sau suntem în proximitatea unuia foarte cald? Ce-ar mai putea să însemne termeni ca şi „colaborare”, „prietenie”, „împreună” de acum încolo? Doar câteva întrebări la care e greu de răspuns. Dar aşa cum au venit întrebările vor sosi şi răspunsurile.
Mircea PORA
