Am reuşit, cu noroc, într-o bibliotecă relativ haotică, de-a mea vorbesc, să regăsesc o carte care prin grozăviile ce le conţine pare greu de egalat. O datorăm, cu toţii, doamnei Doina Jela, se numeşte „Drumul Damascului” şi conţine mărturiile unui fost torţionar, pe numele său Franţ Ţandără. Individul, născut la Giurgiu, avea din toate punctele de vedere o educaţie „revoluţionară”. „Un revoluţionar de profesie”, dacă ar fi să preluăm celebra sintagmă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Fugise de acasă, fura, minţea, urmase câteva clase elementare şi ca o încununare a tuturor acestora, la un moment-dat, cu un topor îşi omorâse tatăl. La baza implantării la noi a sistemului totalitar gardat din spate de trupele sovietice au stat, printre altele, şi faptele lui Ţandără. Prin „realizările” lui şi ale altora ca el s-au edificat republicile „Dej şi Ceauşescu” şi, ca o continuitate a acestora, „republica haotic-comunisto-capitalistă” de azi. Din paginile cărţii voi selecta câteva din faptele lui Ţandără...
„E un partid de criminali, doamnă, ca mine, de borfaşi. Ei au pus bază mare pe deţinuţi, pe infractori, pe lumea interlopă”, pg. 38-39.
„Fiindcă aici vreau să ajung: ce-a fost partidul comunist pentru mine, cum m-a dus el la dezastru şi ce au învăţat comuniştii ăştia: să n-ai suflet nici pentru aproapele tău”, pg. 51.
„Nu, doamnă, la alegeri, 1946, nu s-a falsificat nimic. Nici măcar nu s-au mai numărat. Nu s-a mai obosit nimeni să mai falsifice. S-a dat cifra, nu s-a numărat. S-au înlocuit urnele”, pg. 54.
„Mai aveam un singur pas, pe ăsta l-am realizat la anu pe vremea asta, să lichidăm monarhia”, pg. 54.
„Mai ai niţică răbdare, nu contează când te judecă, unde te judecă (era deţinut, îşi omorâse tatăl). Începem Canalul. Începem Canalu Dumărea-Marea Neagră şi tu o să fii acolo”, pg. 66.
„Primul lagăr a fost cel de la Poarta-Albă. Veneau dube, dube, dube. Păi o să facem din ei peste o sută de brigăzi, că uite, vin dube, vin curse”, pg. 73.
„Mi-a venit şi mie timpu să iau o brigadă în primire, 86 de persoane. O săptămână au lucrat la piatră, cereau normă. Dar mânuţele lor erau prea fine. Au făcut băşici de la ciocane, de la baroase, să iei un baros de zece kile şi să loveşti cu el într-un blovan de granit. Norma era un metru cub de piatră spartă. Era imposibil un om bătrân să facă norma asta. Colonelul Tomescu, prinţu Sturdza. Era unu, prinţu Ghica, avea o bască. Şi avea pe bască stema regală. Şi i-am rupt-o. Aşa de rău am fost, doamnă... Gata, îmi trecuse complet. Nu mai eram regalist, nu mai eram nimic, eram ateu, nu mai credeam în Dumnezeu, în nimic. Nu mai credeam decât în Partid, doamnă”, pg. 77.
„Pe deasupra mă uitam la ei, săracii, că erau obosiţi. Şi, a doua zi pe şantier făceau două sute de grame de piatră. Pe urmă am dat brigada la unul Epuran. Îi bătea Epuran, ţiganu, mult mai rău ca mine. Că nu făcea norma... dar cum s-o facă?... cu sote de morcovi? Noi ştiam de treaba asta, era dispoziţie să-i extermine”, pg. 78, 79.
„Erau acolo pentru exterminare, doamnă. Îi băteau din orice. Că nu făceau norma, că se odihneau. Iar eu eram înrăit contra burghezimii. Aşa ne-a spus Partidul. I-aş fi omorât pe toţi, dar aveam frică să nu se schimbe regimu. Mureau iarna şi câte 40-50, pe săptămână, dar ei nu erau mulţumiţi, că trebuiau să moară şi mai mulţi”, pg. 80.
„Ne jucam să-i punem pe unii cu nasu în fundu celuilalt, cum erau ei, înţepeniţi, aşa. Aşa de uşori erau, 40 şi ceva de kilograme, oase, numai oase, se simţea pielea atârnând în jos. Când pleca cu ei căruţa nu-i număra nimeni. Transportu se făcea numai noaptea. Ziua se trimitea escavatoru care săpa groapa. La Valea Neagră era în cimitirul satului. La Poarta Albă era undeva lateral”, pg. 88.
„Singurul văzut odată a fost Maniu, o singură dată, când intra la baie. Şi m-am dus să chem un frizer, avea barba albă, era alb complet. Venea de la Galaţi şi mergea spre Sighetul-Marmaţiei. L-am mai văzut pe profesorul Jovină (doctorul Jovin). Nu l-am văzut niciodată pe Brătianu. Pe Pătrăşcanu l-am văzut când îl scoteau pe culoar. Era foarte urmărit”, pg. 99.
„Dar omul acela torturat nu striga? Ba striga, doamnă, dar cine-l auzea? Tot nişte oameni distruşi ca şi el. Nu se auzea pentru că acolo au fost camere tapiţate, nu ştiu pentru torturi sau turbaţi”, pg.101.
Cam pe aceste realităţi s-au edificat republicile la noi. Oamenii, cei de la conducere, dar şi de la nivele mai joase, au rezultat din împrejurările acestea. Nimic din ce e fondat pe crimă şi teroare, deci viciat fundamental, nu poate duce la dreptate, linişte, trai decent... Spunea, într-un interviu, un fost ministru de externe „că atunci când vom avea elite adevărate în fruntea statului, orice proiect de ţară va deveni realitate”... Aşa este, dar dl. fost ministru ştie ce s-a întâmplat cu elitele noastre în jurul anilor ‘50? Domnia sa probabil crede că „elitele” se formează de azi pe mâine. Nici vorbă, trebuie decenii întregi de justiţie şi de adevăr ca dintr-un popor să se ridice, pe merit, oameni de valoare. Mai trebuie aşteptat. N-aş putea să spun însă cât... Un prim mare blestem căzut asupra naţiei... Acum, pare-se, ne confruntăm cu un al doilea... Va trece cumva... Cu doctori, cu victime, cu răbdare... Şi, neapărat, să fim mai buni. De Crăciun, de Paşte, asta spunem...
Mircea PORA
