Prin anii ‘90, când am început să scot nasul spre Europa, am fost surprins, în primul rând, de seninătatea cu care te priveau trecătorii pe străzi, de zâmbetul abia perceptibil de pe chipul femeilor, în cumplită contradicție cu ceea ce vedeam la noi, pe chipurile tuturor: priviri piezișe, ocolitoare, chipuri pământii cu priviri neîncrezătoare...
Am înțeles apoi că lumina feței, a chipului fiecăruia, vine de undeva din interor și atunci când eși măcinat de gânduri, ros de nevoi și trăiești într-o nesiguranță perpetuuă, greu poți să-ți pui mască de fericit, pentru a mai păcăli pe cineva...
Mai mult, nici nu îți mai vine să încerci, cum s-ar spune, să salvezi aparențele...
Tind să cred că, după bruma de istorie pe care o cunosc, și asta măsluită după interesele mai-marilor momentului, niciodată pe aceste meleaguri nu s-a trăit prea bine, iar bieții români n-au prea avut parte de huzur și viață ușoară. Dimpotrivă.
Dacă o luăm de după 1900 și menționăm doar 1907, apoi cele două războaie mondiale, apoi perioada de după, vedem clar că n-am prea avut parte de noroc, adăugând și aproape jumătate de veac de comunism...
Copiii noștri, noi cei de azi, bunicii, străbunicii, stră-străbunicii și tot așa până în negura vechimii vremilor am tot fost „generații de sacrificiu”, trăind, ca tot muritorul, de pe azi pe mâine, cu amăgitoarea speranță...
Tot de prin anii ‘90, de data aceasta crezând în șansa noastră mai mult ca oricând, am trăit zi de zi 30 de ani de deziluzii și de vise frânte. Acum pe cine poți da vina când te vezi umilit, batjocorit și călcat în picioare de tocmai cei pe care tu i-ai ales prin vot unic și democratic și i-ai pus în capul țării?
Când tu i-ai ales, ți-ai pus toate nădejdile în ei, iar când te-ai văzut mințit și furat nu ai făcut nimic pentru a schimba lucrurile. Și, pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, după pustiirea țării de flămândele lăcuste pe care le-am înscăunat cu fiecare legislatură, acum am primit și pedeapsă dumnezeiască, sub formă de pandemie.
Nici nu ne lipsea altceva. Am ajuns prizonierii propriilor noastre case, case care au devenit vizuini pentru a ne ascunde de un „dușman” invizibil și necruțător. Fără leac și fără speranță. Oare la ce folosește această „izolare”, de vreme ce deocamdată nu există nici vaccin, nici antidot pentru boală?
Vom sta izolați la nesfârșit? Câți dintre amărâții de români, care au trăit o viață întreagă cu un salariu minim pe economie, pot să sta în casă la nesfârșit? Din ce vor trăi? Sau poate supermarketurile îi vor hrăni la domiciliu fără a percepe vreo taxă ori vreun cost? Problema este că atunci când vom ieși din izolare, de voie ori de alte nevoi, vom da nas în nas cu același virus, care mă îndoiesc că-și va lua tălpășița de pe meleagurile noastre așa tam-nesam.
Atunci? Acest circ cu „stai în casă” a fost doar pentru a mai salva cât de cât autoritățile și sistemul de sănătate, de a nu fi puse în situația să se vadă cât sunt de incompetente și de neputincioase. Pentru că un număr foarte mare de îmbolnăviri într-un timp relativ redus ar fi dat peste cap sistemul nostru de sănătate, cel care nu a primit niciodată fonduri suficiente pentru a se dezvolta, cel în care un președinte nemernic a desființat spitale, cel în care partidele politice tot construiesc spitale regionale...
Adevărul de cum a prins pandemia spitalele noastre și cât au fost ele de echipate și dotate etc. o spune fără îndoială numărul imens de cadre medicale și auxiliare care s-au îmbolnăvit, mai multe ca oriunde în lume, numărul de spitale intrate în carantină și numărul infim de teste care se fac chiar la această oră în țara noastră... Desigur, dacă nu se fac teste, nu avem prea mulți îmbolnăviți. Un alt aspect este și faptul că nu se găsesc costume de protecție pentru personalul care intră în contact cu populația, iar oamenilor de rând le lipsesc mijloacele elementare de protecție, cum ar fi mănușile, măștile și dezinfectanții, care, prin grija bravilor noștri conducători, au ajuns la prețuri exorbitante. Deci amânarea cu o lună, două, trei a întâlnirii cu realitatea din stradă nu face decât să amâne ceea ce oricum se va întâmpla. E doar logic. Cu cât scoți mai puțini „soldați” pe câmpul de luptă, cu atât vor fi îmbolnăviri mai puține și, desigur, mai puține victime. Scoaterea treptată din izolare este și ea o tactică în același sens, adică de a mai da o gură de oxigen spitalelor noastre, și nu este cea mai rea, de vreme ce nu ai alte posibilități...
Pe vremea molimei turcești, românii pârjoleau totul în cale și se ascundeau în păduri... Acum nu mai avem nici păduri, iar „pârjolul” a fost făcut timp de 30 de ani de înfometații de avere ai acestei țări... Nouă ne-a rămas să stăm prin case, să ne plângem de milă și să ne rugăm la Dumnezeu...
Când ieșim pe stradă suntem mascați ca de halloween, ne privim bănuitori ori ne ascundem privirile, ne evităm pe cât se poate etc. pentru a ne apăra, pentru a ne feri... Până vor găsi administratorii Planetei Pământ „leacul” vom trece cu toții prin dinții diavolului.
E bine că mai-marii lumii pot distruge întregul pământ, pot distruge toți oamenii planetei, dar nu pot să ne apre de pandemie, nu sunt în stare să dea o singură viață... Și dacă a arătat acest virus microscopic ceva, atunci a arătat că noi, oamenii, suntem infinit mai mici și mai neputincioși...
Care e sensul? Criminalul acesta fără chip seceră tot ce-i stă în cale: bătrâni și tineri, oameni simpli și intelectuali, bogați și săraci, medici ori preoți, polițiști și hoți, leneși ori harnici, fricoși ori temerari, judecători ori ce-or mai fi... Judecătorul acesta nevăzut care ne-a prezentat moartea sub chipul obișnuinței...
Petru Vasile TOMOIAGĂ
