Îi trăim deliciile de o vreme. Să tot fie un final de februarie, un început de martie. În orice caz, de „Ziua Femeii” termenul se manifesta deja în toată splendoarea lui. Contra-viaţă a mai fost, spre exemplu, prin anii ‘50, când pe anumite consideraţii, cele mai multe „de clasă”, puteai fi trecut cu majuscule pe lista miliţianului de la post. Se juca atunci cu vieţile multor oameni „alba-neagra”, dar în variantă sinistră. S-a mai traversat o porţie de „contra-viaţă” şi pe finalul Epocii de Aur. Nu mai insist, perioada fiind mai recentă, e ceva mai bine cunoscută. O nouă întâlnire cu „contra-viaţa” avem acum. Primele sunete de trompetă neplăcute, dacă stăteai să le asculţi, veneau din China, dintr-un oraş Wuhan, un gigant, altfel, al cărui nume eu cred că l-am rostit cel mult de trei ori. Era vorba de un virus ivit într-o piaţă cu vietăţi ciudate, şerpi, lilieci, şi care instalându-se prin contagiune în organismul omenesc atacă plămânii, putând provoca sufocarea şi moartea. În scurtă vreme, aproape cât te-ai şterge la ochi, virusul numit deja „coronavirus” a început să lovească lumea, dar în primul rând poate cea mai frumoasă ţară a Europei, Italia. Apoi a luat în primire întregul continent, cu lovituri grele pentru Spania, Franţa, Anglia, Germania. N-a neglijat nici S.U.A., Rusia. Pe calea lesnicioasă a contagiunii a venit şi la noi, în România. Era „cadoul” pe care destinul ni-l făcea şi nouă pentru lunile de primăvară şi poate chiar mai mult. Deci „contra-viaţă” în toată puterea cuvântului. Din acest moment cam gata cu iniţiativele individuale, căci intrau în scenă autorităţile. Medicii, poliţia şi, în adiacenţă, un cortegiu întreg de interdicţii, sintetizate, când gluma a început să se îngroaşe, în aşa-numitele „Ordonanţe Militare”, citite cu solemnitate de actualul ministru de interne. Interdicţii peste interdicţii erau prevăzute în acele „proze”. Nu le mai înşir căci se ştiu, le trăim. Nerespectarea dispoziţiilor erau şi sunt însoţite de amenzi şi dosare penale. Lumea s-a împărţit în vreo patru categorii. Cei din spitale, mulţi dintre ei într-un real pericol, copleşiţi de moarte, cei aflaţi în carantină, în izolare, şi „liberii” dar cu multe restricţii de circulaţie. Ca şi porunci sunt: „nu tuşi”, „nu strănuta”, „păstrează distanţa socială”, „stai în casă”... Pe ecranele televizoarelor numeroasele stupidităţi de dinainte, cântăreţi fără voce, comici fără umor, politicieni plafonaţi, terni, cu incontinenţă verbală, cazuri de furturi, bătăi, violuri au fost înlocuite cu cifre şi grafice despre mersul epidemiei, cu intervenţiile pe subiect „pandemie” ale câtorva epidemiologi, cu trăncăneala, totuşi, a unor politicieni, şi, ceea ce e mai grav, mai greu de suportat, cu imaginea suferinţelor din spitale. Bietul nostru sistem medical, zguduit din temelii. Unele spitale au rezistat urgiei, altele, căzând, au fost militarizate, mulţi medici aflaţi sub bombardamentul direct al infecţiilor s-au îmbolnăvit, fiind şi cazuri de deces aici, o panică generală s-a instalat în populaţie. La noi şi pe planetă. Mă opresc, căci nu pot cu nişte rânduri aşternute pe hârtie să ţin ritmul cu informaţiile ce parvin de pe televiziuni, minut cu minut. Sunt şi eu speriat şi necăjit că astfel de lucruri se pot întâmpla. Spun, unii, chiar că s-ar putea să fie şi mai rău... inginerii genetice...
Sărbătorile Pascale cad într-un moment nepotrivit. O speranţă trebuie să ne legăm de prezenţa lor. Christos a Înviat!
Mircea PORA
