I-auzi aici întâmplare și sentință dată de o judecătoare de la Tribunalul Timiș. Povestea începe în anul 2006, când o anume firmă – nu-i dăm numele – a vrut să construiască o clădire cu parter și 14 etaje deasupra pentru spații comerciale și birouri, plus două etaje dedesubt pentru parcări. Pentru a obține autorizația de construcție, firma vine cu un plan urbanistic de detaliu pe care îl supune atenției Consiliului Local Timișoara. Consilierii resping PUD-ul dintr-un motiv destul de simplu: planul urbanistic zonal în locația respectivă prevedea un regim de înălțime maxim de parter și patru etaje – cum să aprobi un PUD care prevede realizarea unei clădiri cu zece etaje mai înaltă decât ceea ce ar fi fost legal? Și, până aici, toate sunt bune și frumoase.
Mai departe vine distracția: firma atacă în instanță Consiliul Local cerând obligarea acestuia la adoptarea planului urbanistic de detaliu și la despăgubiri. Nu discutăm cât este de normal sau de moral ca o instanță să oblige un consiliu local, format din consilieri care au, teoretic, libertate de conștiință, să voteze într-un anume fel – aceasta este o discuție foarte lungă, cu zeci și zeci de exemple de-a lungul anilor în care autoritățile executive s-au lovit de o imixtiune clară a celor judecătorești în probleme de administrație publică. Cert este că instanța a admis această cerere, respingând-o pe cea privitoare la daunele materiale.
Se fac recursuri, procesul se trimite spre rejudecare, ajunge după diverse etape din nou la Tribunalul Timiș care, într-o ședință publică din data de 20 decembrie 2013, ia o decizie halucinantă: obligă Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara la plata sumei de 11.671.113 lei reprezentând despăgubiri, sumă actualizată cu indicele de inflație la data plății și 30.000 de lei cheltuieli de judecată. Cităm din motivarea sentinței: „Instanța constată că reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu prin refuzul pârâtei de a-i soluționa cererea, respectiv prin pierderea șansei de a construi în zona respectivă în situația adoptării în termen a PUD-ului. Pentru ca prejudiciul rezultat din pierderea unei șanse să aibă caracter cert și reparabil trebuie îndeplinite următoarele condiții: șansa să fie reală și serioasă; pierderea șansei să fie consecința directă a faptei ilicite; la stabilirea reparației să se țină cont de marja de incertitudine sau de faptul «alea» care afectează posibilitatea realizării șansei de cîștig sau evitării riscului de pierdere. Tribunalul apreciază că reclamanta a avut o șansă reală de a edifica o clădire cu spații comerciale în zona Antenelor (chiar dacă nu cu 14 etaje) (...) iar pierderea șansei este consecința directă a atitudinii pârâților care au refuzat nejustificat soluționarea cererii reclamantei de eliberare a PUD-ului. Față de aceste considerente, instanța (...) îi va acorda reclamantei cu titlu de despăgubiri pentru pierderea șansei de a construi în zona respectivă suma de 11.671.113 lei, din care suma de 6.980.613 lei reprezentând contravaloarea chiriilor ce ar fi fost încasate pentru spațiile comerciale cu altă destinație (...) și suma de 4.690.500 lei reprezentând contravaloarea chiriilor ce ar fi fost încasate pentru parcările subterane”.
Deci, să recapitulăm: 1. Consiliul Local respinge în mod firesc un PUD care vine în contradicție cu reglemetările de urbanism pentru zona în cauză; 2. O instanță obligă Consiliul Local la adoptarea PUD-ului; 3. Construcția oricum nu se mai face; 4. O altă instanță obligă Consiliul Local la plata a aproape trei milioane de euro despăgubiri pentru chiriile care ar fi putut fi încasate în urma unei investiții care nu respecta legea și care oricum nu s-a făcut.
Vi se pare ceva anormal în tot acest traseu? Mie mi se pare. În afară de firma care a câștigat procesul și care își urmărește propriul interes și de votul Consiliului Local împotriva unei cereri care nu respecta reglemetările urbanistice, nimic nu are nici o logică. Iar despăgubirile, dacă până la urmă vor trebui să fie plătite, vor fi plătite din bani publici – atât se înțelege din întregul material.
Și pentru că toate trebuie să poarte un nume, vă spunem că președintele de ședință în instanța care a luat decizia de care am făcut vorbire mai sus se numește Raluca Neda.
Alex DIMA
