Din păcate, odată cu plecarea șvabilor din Banat am pierdut și o parte considerabilă de muncitori bine calificați în mai toate meseriile. De la cizmar la geamgiu, de la constructor la mecanic, de la zugrav la tâmplar, în orice domeniu ar fi fost el calificat, „Hanzi”, să-l denumim generic, dădea dovadă de mult profesionalism, adică de lucru bine făcut, la termenul și prețul promis, și, mai ales, fără să fie nevoie să-l urmărești să nu se îmbete ori să „agonisească” niscvai obiecte de pe la locul de muncă. „Hanzi” era „Hanzi”, adică știa o meserie și o știa până-n măduva ei de meserie, asta e. Acum dai de tot felul de oportuniști care sunt, după nevoie, constructori, mecanici, faianțori, zugravi, orice și nimic în același timp pentru că majoritatea au învățat meseria fie după ureche, fie în timp ce uceniceau pe la alți meșteri, nici aceștia prea pricepuți, în unele din cazuri.
În altă ordine de idei, dragii noștri conducători din cei 26 de ani de nesfârșită tranziție au avut mare grijă să desființeze bruma de școli profesionale pe care le aveam, dar și o parte din liceele de profil tehnic. Și, pentru ca totul să fie „așa cum trebuie”, tot în această perioadă, din patru în patru ani, și nu doar, odată cu campaniile electorale, au venit cu măsuri populiste de a încuraja nemunca, de mai mare dragul. Astfel, școală nu, poftă de muncă nici atât, a devenit la modă ajutorul social, mic cât e, dar numai bun de stat la crâșmă, mai ales când este completat de indemnizația pentru copii. Așa am ajuns că o parte însemnată a populației preferă să stea cu mâna întinsă la mila statului, adică a noastră, a celor care muncim, în detrimentul de a mișca un deget pentru a face ceva. Altfel spus, statul român a încurajat, și continuă să o facă, nemunca.
Și, iarăși, din păcate, această meteahnă se întinde încet-încet și la acei meseriașii care mai prestează servicii ici-colo. Vor să câștige cât mai repede și cât mai mult. Nu îi interesează să-și cinstească meseria, să o înobileze, să vină în sprijinul celor care au nevoie de ei, ci doar câștigul. Dacă te paște nenorocul și dai de o hibă mai mică, la mașină de exemplu, și te duci la un mecanic auto, te duci degeaba. Nu îi interesează decât câștiguri mari, cu piese multe, în care domeniu tu nu pricepi prea multe. Dar nici o durere, are el grijă... M-am exprimat greșit, mare durere!
Mai concret, mi s-a defectat închizătorul de la port-bagajul mașinii. O zi, două, nu mor fără port-bagaj, îmi zic. Dar cum are dracul grijă să le potrivească pe toate, după zicala „la omul sărac, nici femeile nu trag!”, îmi moare și „poziția” pe spate. Vă dați seama cum domnul agent cu trei trese Godină mă așteaptă în drum cu puncte, cu amendă și fără talon etc. Hai degrabă la un lăcătuș să-mi deschidă portbagajul. Nu găsești așa ceva. Unul pe strada Gării îmi spune că va repara yala dacă am să i-o aduc demontată, împreună cu cheia... și mă trimite la un altul, pe Reșiței. Ajung la adresa indicată, unde „doi meșteri” pe la 10 dimineața, dezbrăcați până la brâu că era cald, se luptau cu două flacoane de bere de mai mare dragul... Bineînțeles că mi-au explicat cum n-au timp de pierdut cu mine și m-am prezentat la un service auto destul de prestigios și de central... La „Recepție”, pe unde am pierdut o jumătate de oră bună, tocmai mi-au explicat că nu au oameni pentru așa ceva!? Am cerut să vorbesc cu „șeful”, iar acesta mi-a explicat ce lucru complicat și extraordinar este acesta, că trebuie să las mașina acolo și în două-trei zile poate se rezolvă. Între timp am mai pierdut o jumătate de oră să-mi spună cum se deblochează o portieră, că trebuie tăiată tabla etc. Tot felul de bazaconii, ceea ce înseamnă că, dacă nu are muncitori disponibili, șeful avea timp disponibil berechet. Eu chiar nu aveam! Mai merg la un atelier de tinichigerie unde „tot șeful” îmi spune că ei sunt de două zile în concediu!, așa că trebuie să-i înțeleg, deși, sincer vă spun, n-am înțeles nimic. Mai merg la un mecanic care lucra de zor la propria mașină, să-i facă distribuția, că pe el îl așteaptă copiii la cabană, de trei zile... gen pantofarul fără pantofi. Și tot așa! Până la urmă, mintea românului de la urmă, îmi aduc aminte de Petre de la Chișoda, tizul meu Petre, și dau o fugă până la el. Meticulos, ca orice bănățean, se pune pe-ndelete și în câteva minute îmi deblochează portbagajul, îmi scoate butucul cu yala și îmi schimbă și becurile arse. Mai îmi schimbă și filtrul de aer și îmi completează uleiul și apa. Asta așa, preț de câteva minute și fără să aibă „service auto” în buricul târgului și fără să mă jupuiască de bani. Bașca, mi-a mai spus și o vorbă tare dragă lui, acum: „Doamne, nu-mi da rău, că nici eu n-am făcut bine la nimeni!”.
Petru Vasile TOMOIAGĂ
