Tainice sunt cărările tale, Doamne, şi nepătrunsă mintea omenească, de cum poate ea întortochiat să gândească. Duminică şi-a trăit veleatul, nici mai mult, nici mai puţin decât a XVI-a ediţie a „Festivalului etniilor” de la Timişoara. Ce mai, după atâţia ani şi ediţii, te poţi crede intrat în tradiţie. Da, în tradiţie cu bune şi cu rele deodată.
Evenimentul, de altfel destul de bine organizat de Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş în colaborare cu Consiliul Judeţean Timiş şi cu Muzeul Satului Bănăţean, şi-a dat până la urmă în petic, probabil din cauza unora plini de prea multă râvnă, care musai vor să iasă în evidenţă şi când trebuie şi când nu. Dar s-o luăm „ab ovo” vorba latinului.
Rolul de gazdă a festivalului a revenit în acest an aromânilor, care s-au prezentat cu o tânără şi frumoasă formaţie în costume populare tradiţionale aromâne, alai dibace condus de inimosul Victor Enache, dudeştean de când se ştie şi cu cârlibana-n mână. El a condus „ostilităţile”, iar formaţiile de nemţi, sârbi, unguri, cehi, slovaci, ucrainieni, bulgari, evrei, chiar dansatori ţigani au defilat în frumoasele, coloratele şi pitoreştile costume populare de la casă la casă, prin Muzeul Satului Bănăţean, bine îngrijit şi curat de mai mare dragul. Pentru prima parte a festivalului nu avem a reproşa nimic nimănui, totul desfăşurându-se în cea mai deplină orânduială.
Dar, pentru că niciodată la noi nu se duce la bun sfârşit aşa cum trebuie un lucru bine început, şi „Festivalul etniilor” a luat-o razna de cum a început programul scenic. Cu acest prilej am aflat că eu, ca bun român, sunt etnie în propria ţară, deoarece „Festivalul etniilor” a început spectacolul, ce să crezi?, cu „etnia” română! Cei de la Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş au găsit de cuviinţă că ar fi bine cu acest prilej să se mai „făloşească” şi ei cu ce au prin ogradă. N-am nimic împotriva micuţilor dansatori sau solişti şi nici împotriva excelenţilor coregrafi care-i instruiesc, dar dacă este festival de etnii, de etnii să fie. Acum nu mai punem la socoteală şi impoliteţea de a „năvăli” la începutul programului cu „ai tăi”, când etniile adunate din te miri ce colţuri de ţară şi judeţ erau deja în costume populare de câteva ore, iar vara-vară, căldura-căldură, oboseala-oboseală şi nu mai era nevoie de lungire de program, doar să arătăm noi cine suntem.
Dacă tot doreau cei de la Centrul de Cultură şi Artă să-şi etaleze formaţiile, o puteau face bine-mersi la sfârşitul spectacolului oferit de etnii, putând să-şi cheme propriii artişti cu două-trei ore mai târziu, după caz. Era cu totul altceva. Altceva era şi dacă formaţiile etnicilor intrau în scenă după numărul de participanţi care-l aveau şi nu după anumite preferinţe, pentru că nu are nici un rost să ţii la sfârşitul spectacolului o formaţie cu douăzeci de perechi şi să prezinţi la început un cor din șapte-opt oameni.
Pe de altă parte, cei de la Centrul de Cultură şi Artă al judeţului Timiş se tot vaietă şi se plâng de mama focului de cât le e de greu să încropească festivalul, că de la an la an etniile se lasă tot mai mult rugate, iar formaţiile participante se împuţinează…
Păi cum să nu se împuţineze, dragilor, şi cum să mai vină, dacă tu, organizator, după ce îi inviţi la festival îi tratezi cu nonşalantă ignoranţă?
Nu se poate, monşer!
Petru Vasile TOMOIAGĂ
