Mă gândeam să-l mai las pe domnul primar Nicolae Robu să se odihnească în tihnă şi să poată să gândească cu eficienţă la parcările viitoare din centrul oraşului, nu la cele de la Moşniţa, Şag, Dumbrăviţa ori Giroc, când, ce să vezi?, vorba unui şugubăţ, „pac albina”, sare domnia sa din cochilie, că doar vin alegerile şi trebuie să fie prezent cât mai mult în viaţa, gândul şi, mai ales, visele timişorenilor...
Deci, vine actualul primar şi ne povesteşte cum a muncit în municipiul Timişoara, în anul de graţie 2015, un an şi nouă, ba chiar zece luni. Şi, ca să fie mai concludent, îl ia ca martor pe şoferul primăriei, Vasile Paraschiv, cu al său carneţel de notiţe riguros însemnate. Acum nu pot să nu spun că acest Vasile este şi singurul lucru bun rămas domnului Robu din catastrofala moştenire a mandatului de şaisprezece ani... O să vă uitaţi la mine întrebători de ce şi cum vine să lucrezi într-un an, aproape doi!? Asta e, cum noi lucrăm cu materialul „clientului” cred că mai bine ar fi să lămuriţi acest aspect direct cu edilul, pentru că tot e predispus să dea explicaţii şi să vorbească, dacă se poate, doar dânsul şi cât mai mult... În ce mă priveşte, am mai avut nefericirea ca, în copilăria mea, să aud de „cincinale” făcute în patru ani şi jumătate, iar această muncă de doi ani făcută într-un an seamănă într-un fel cu „cincinalele” alea scurte, adică tot aşa, dar invers! Şi, dacă atunci era vorba de cât a robit întreaga clasă muncitoare, acum este vorba de cât a robit domnul Robu, pentru a obţine acest „doi în unul” de mai mare dragul. Vedeţi dumneavoastră ce rău este să te cerţi cu toată presa, ca mai apoi, pentru că „ţi-au murit lăudătorii”, să-ţi faci televiziune cu „fătuci”, cum ar spune un mare poet în viaţă, şi să fii nevoit să te lauzi singur, ba să-l mai aduci ca martor şi pe şoferul Vasile...
Cât despre moştenitul „şofer Vasile” (iarăşi) mă văd nevoit să-mi aduc aminte de „şoferul Vasile” de la răposata Fabrică de Ciorapi Timişoara, de pe vremea directorului Sebestyen, care ne-a povestit cândva, după anii ‘90: „Mă, tot ce făceam, pe unde mă duceam, ce dădeam, ce luam, aflau deîndată când cei de la partid, când de la securitate şi mă tot chemau să dau cu subsemnatul... Mă tot întrebam, câţi oameni au ăştia după mine, de ştiu tot? Nu că îmi făceau ceva, dar aveam starea aceea de disconfort, de obligaţie, când la unul, când la altul... Până când, într-o duminică, se iveşte o urgenţă, trebuia să plec pe undeva şi, ca să nu-l mai deranjez pe Vasile, mă duc să iau maşina de la garaj... Aveam dublura cheii şi am plecat liniştit într-ale mele... Pe drum, cum spune la Biblie, nimic nu este acoperit care să nu se descopere, caut nu ştiu ce în torpedoul maşinii, unde îmi atrage atenţia o coală ministerială pliată în două... O iau, o desfac şi... rămân mut! Nu-mi venea să cred, dar pe coală scria clar: Notă informativă! Notă în care Vasile al meu povestea cam tot ce făcusem în săptămâna trecută...”. „Şi, l-aţi dat afară?”, am izbucnit! „Nici vorbă!, şi-a reînceput directorul, povestea. De atunci Vasile a fost cel mai bun prieten al meu. I-am pus nota informativă la loc, în torpedou, şi m-am comportat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar de atunci Vasile a mai venit cu mine doar atunci când putea să scrie fără probleme, iar la partid şi la securitate am fost chemat din ce în ce mai rar”.
Ce întâmplări cu şoferi şi ce vremuri, ce maşini, na, că era să spun ce Mercedes şi ce drumuri... cât despre parcări, nu mai vorbim, pentru că nu ne mai oprim deloc, mai ales când trecem prin miezul oraşului şi, poate aşa, fără opriri, cu notiţele şoferului Vasile, anul 2016 va fi ceva de „trei în unul!”... sau deloc. Mai ştii?
Petru Vasile TOMOIAGĂ
