Da, instituția „corului de serviciu” încă există. Cu tot cu coriști, desigur. Ordonați, exaltați la semnal, pregătiți oricând să ridice vocea pe arii fornăitoare, cu același veșnic scop: să acopere evidențe deranjante și să forțeze închiderea câte unei piese în tonul și cheia dorite de urechea în serviciul căreia cântă. Iar la Timișoara coriștii par din ce în ce mai în formă. Nu-i tulbură nici cât de fals cântă, nici cât de trunchiate sunt versurile sau de ridicolă e interpretarea. Și nici măcar tradiționalul refren cu „toleranța timișoreană”...
Adânc dezamăgitoare pentru timișoreanul din mine reacțiile „coriștilor de serviciu” după protestul de maxim bun-simț și civitate de acum câteva zile, din Piața Libertății. Pe o vreme deloc prietenoasă, câteva zeci de timișoreni s-au împotrivit deciziei luate de Comisia Națională a Monumentelor Istorice și îmbrățișate cu ușurință și bucurie de Administrația locală, aceea de a îngropa ruinele băilor turcești descoperite în Piață. Punctul de vedere al protestatarilor, cel puțin pertinent: vestigiile fac parte din istoria orașului și ar trebui puse cu adevărat în valoare, cu atât mai mult cu cât Timișoara își dorește să devină Capitală Culturală Europeană. „Corul de serviciu”, întrunit pe două voci (cea a fanilor actualei administrații și cea a „vienezulicilor”), spectacol complet impertinent, făcut de prin cotloane călduțe: ce vor și ăia, dom’le, că piață mai minunată decât îi place la șefu’ nu se poate, iar turcii nu-s austrieci, ca să ne putem și noi lăuda că am fost slugi la neamuri alese! Căci cam așa s-ar traduce ideile principale din repertoriul „coriștilor”...
Ca să fiu cinstit, mai rău îmi zgârie urechea „vienezulicii”, care cântă pe unde și oricând apucă aceleași manele cu pretenții de vals. Băieții ăia care nu vor să vadă dincolo și dincoace de două sute de ani de stăpânire habsburgică și austro-ungară și care se străduiesc penibil să ne inoculeze și nouă pofta lor de a fi slugă cuiva mai de soi. Și să inducă în mentalul colectiv al timișorenilor starea de eternă vasalitate și tâmpă recunoștință față de o fostă capitală de imperiu ce se vrea din nou tartore acolo unde nu îi e locul. Băieților ăstora le spun că timișoreanului nu-i stă bine nici ca slugă, nici ca vasal, nici ca „mic-ceva”. Ci îi stă bine cu el însuși și cu întregul ce-l are prin șpaisul istoriei. Așa că... măi, baieti: să răsfoim câta istorie!
Timișoara se poate lăuda cu o minunată vârstă de vreo șase mii de ani. Nu sub același nume, nu cu aceleași dimensiuni, clădiri sau importanță. Ci cu urmele de locuire, care curg din neolitic și până azi. În Cetate, Fratelia, Mehala și la Pădurea Verde au fost descoperite complexe de locuire, ceramică și diverse obiecte aparținând culturii Vinca. Din epoca bronzului, cea mai relevantă descoperire a fost o necropolă de incinerație din Fratelia, unde arheologii au scos la lumină vreo 200 de morminte și câteva sute de vase, care susțin ipoteza că aici exista o așezare stabilă. Dar urme au mai fost găsite și în Mehala, și în Fabric. Nu lipsesc nici urmele din epocile dacilor sau romanilor, cu ceramica, monedele, armele și fibulele lor. În arealul orașului, curg dovezile de viețuire și pentru secolele III-IV și pentru următoarele, până în feudalismul timpuriu, fie că e vorba de râșnițe, ceramică, gropi de provizii sau morminte. Și o cam țin așa până la prima atestare documentară, fie că o acceptăm la 1212, fie la 1266. Vine apoi un moment pe cât de interesant, pe atât de important în istoria orașului. Unui franco-napoletan din dinastia de Anjou pare să-i pice cu tronc meleagul pe care, potrivit scriptelor, cam locuiau valahi... Carol I, devenit rege al Ungariei, ordonă construirea unui palat regal; mai mult, în timpul anarhiei feudale, Carol Robert de Anjou pare să se simtă mai în siguranță la Timișoara și stabilește aici capitala Ungariei, între 1316 și 1323! Și numirea lui Iancu de Hunedoara, la 1440, drept comite de Timiș marchează un episod important pentru Timișoara. Rămas în istorie ca mare apărător al creștinătății după reputata victorie de la Belgrad asupra otomanilor, el a dat o însemnată importanță militară orașului, sporindu-i renumele după ce s-a și mutat cu familia aici și a refăcut vechiul castel. Cetatea a rămas în posesia Corvineștilor până în 1490 și în strânsă legătură cu aceștia, inclusiv în perioada în care Matei Corvin ocupa tronul Ungariei, rămânând în istoria vecinilor drept unul dintre cei mai însemnați regi. Și da, apar apoi și turcii. Cârmuiesc orașul și regiunea pentru mai bine de un secol și jumătate, cu rele și bune. Dar cu destul cap, căci își dau seama că cine stăpânește Buda, stăpânește un oraș, dar cine stăpânește Timișoara, stăpânește un întreg ținut... Parcă așa a rămas în scripte felul în care priveau lucrurile, nu? Între noi fie vorba, au și construit și nici pielea nu au prea luat-o de pe băștinași... Ba dimpotrivă, le-au recunoscut valahilor dreptul de proprietate asupra moșiilor, iar în credința lor ortodoxă nu s-au prea băgat... Tocmai de aceea, la vreo două decenii după „luminoasa” eliberare habsburgică, valahii se răscoală împotriva stăpânilor și cam luptă cot la cot cu turcii împotriva austriecilor. Suferind, ce-i drept, un dureros și sângeros „surghiun” după aceea din partea habsburgilor... Și uite că vine și epoca austriecilor, cea mult și cam... exclusiv lăudată. Pe asta o știți din toate unghiurile care o pot scoate bine la poza istoriei, dar... cu bunele și cu relele ei! M-oi opri, la un moment dat, și asupra relelor. Dar până atunci... S-au cam strâns șase milenii de istorie, așa-i?
Adăugați epoca modernă, căci Timișoara a reînflorit în ultima sută de ani, indiferent că le place unora ori ba. În cele două decenii interbelice, de exemplu, s-a construit și s-a dezvoltat cât în cele două secole de stăpânire habsburgică și austro-ungară... Și apoi, priviți în adâncime: când vi se pare Timișoara mai bogată, mai frumoasă și mai împlinită? Când o înghesui și încerci să o închizi ermetic în „mic-vienezism” sau când îi admiri întregul celor câteva milenii de viețuire? Pentru mine, ca pentru mulți dintre dumneavoastră, e clar. „Coriștilor de serviciu”, însă, îmi permit să le recomand un singur lucru: răscoliți-vă caracterul, cunoștințele și sentimentele, cutreierați-vă mintea și sufletul, poate reușiți să descoperiți înăuntrul vostru o piață a libertății de gândire și manifestare. Dacă reușiți, stăruiți pe acolo: în Piața Libertății, vă rog!
Cosmin ȚÎNTĂ
Sursa foto: myopinioncounts.co.nz
