Când rockul a fost tânăr, în subsolul unei clădiri din Elisabetin, într-o cameră tapetată cu postere ale celor mai mari vedete şi simboluri ale muzicii şi contraculturii anilor ’60 şi ’70 ai secolului trecut, adevărat panteon pentru copiii comunismului, nebotezaţi şi neiniţiaţi întru religie (deci, pacifişti) - Gogo, Arsa, Boiţa, Dixie, Mimo... visam la libertăţile nelimitate pe care, prin vibraţiile şi mesajele sale puternice, ni le oferea electrizanta muzică rock.
„Aşa cânta David Bowie şi Păianjenii de pe Marte”, suna, pe-atunci, un refren al trupei Riblja Čorba (difuzat frecvent pe posturile de radio iugoslave ascultate cu aviditate), dar ne-au cântat şi Frank Zappa, ACDC, Allman Brothers Band, Focus, sau Phoenix, Progresiv TM, Pro Musica, sau Omega, Lokomotiv GT, Skorpio, precum şi Yu Grupa, Bijelo Dugme, Smak. Ei ne-au făcut adolescenţa, tinereţea şi viaţa mai frumoase şi mai uşor de îndurat în vremurile cenuşii din spatele Cortinei de Fier, cu discuri de vinil pe care le învârteam până le şlefuiam pe pick-up, cumpărate pe bani buni la piaţa neagră de la cei care aveau rude în Vest sau în Iugoslavia (tot Occident, la vremea aia), discuri care le ascultam în neştire, uneori chiulind de la şcoală ca să putem da volumul la maxim cînd părinţii erau la muncă. Ascultam fără cuvinte, dansam, trăiam fiecare notă, sau comentam şi ne imaginam cum e să fii la un concert sau festival rock. Am absorbit aceste sunete, cuvinte, cântece până în străfundul sufletului, cu ochii umezi de lacrimi de fericire lucind în semiîntunericul subteranei noastre. Cum ai putea să rămâi indiferent când auzeai acel ton unic, de nedescris al chitarei lui Radomir Mihajlović Točak? Cum să fii calm şi rece la perfecţiunea expresiei bluesului balcanic în câtece ca Blues u parku sau Šumadijski blues? Aşa ceva se întipăreşte pentru totdeauna în mintea inocentă a tânărului care-şi imaginează că toată lumea ar putea fi a lui dacă nu s-ar opune unii şi alţii care nu vor să-i permită să fie liber şi fericit.
Rockul nu mai este tânăr - unii spun chiar că a murit, iar Gogo, Arsa, Boiţa, Dixie, Mimo... s-au împrăştiat prin lume (chiar şi lumea cealaltă în cazul regretatului Boiţa). Timpul şi condiţiile necesare pentru a te bucura de muzică s-au redus, dar când dorinţa se reaprinde, când la Ušče, la Beograd, cântă din nou Smak şi se-aude din nou tonul răscolitor al chitarei lui Točak, lumea parcă redevine deodată frumoasă, mai bună, bucuria şi tristeţea se preling prin corzile vibrânde împletite în sonorităţi ştiute încă din copilărie. Mă bucur şi am un sentiment de satisfacţie când văd că eroii tinereţii mele sârbeşti sunt încă puternici şi convingători, că sunt în stare să încânte zeci de mii de oameni de generaţii diferite, că specialiştii, colegii, jurnaliştii, publicul îi respectă şi admiră, dаr mă întristează că nu se întâmplă acelaşi lucru cu eroii tinereţii mele româneşti. Este trist ce se întâmplă cu Phoenix, iar ceilalţi - cu excepţia grupului Pro Musica, revenit după 21 de ani printr-un concert în octombrie 2014, editat pe DVD - parcă s-au scufundat într-o mlaştină, asemenea celei din scenele mişcătoare ale filmului Migraţiile, realizat de marele regizor Aleksandar Petrović după romanul timişoreanului Miloš Crnjanski (unul din cei mai reprezentativi scriitori europeni ai secolului al XX-lea, în perioada sa formativă a trăit câţiva ani la Timişoara unde a frecventat şcoala sârbească din Piaţa Unirii şi liceul piarist). E oarecum romantic să ne amintim că Točak s-a apropiat de blues, de chitară şi muzică ascultându-l pe un muzicant boem din оraşul său natal pe care oamenii-l numeau Jarak (în traducere: Şanţ). Acesta cutreiera zilnic birturile, cafenelele, frizeriile şi le cânta oamenilor pentru un pahar de rachiu şi nişte tutun cântece cu motive orientale, melodii sârbeşti sau romanţe ruseşti. Înainte de a interpreta o piesă de virtuozitate, Ulazak u harem/ Intrarea în harem, strecura teatral printre corzile chitarei o bucată de hârtie ceruită pentru a obţine, prin vibraţie, efectul şi sonoritatea unui saz. Mare şmecher! Јаrак l-a învăţat pe Točak să cânte cu vârful degetelor, să nu folosească niciodată pana. Într-o noapte l-au găsit la periferia oraşului ţeapăn dar cu chitara în braţe. Într-un şanţ.
Fiecare oraş are boema pe care o merită (!) şi o cultivă (?), eroi subterani care se sacrifică pe altarul artei alternative şi al viciului care inspiră. Pătruns de magia pe care o răspândea prin cântecele sale şi prin modul în care „vorbea” la chitară Peter Green cu grupul britanic Fleetwood Mac, timişoreanul Mircea Chinezon, fiul unei sârboaice din Diniaş şi al unui român din alt sat, de mai departe, a hotărât să înfiinţeze o trupă şi să cânte blues şi rock adevărat: „şunci, băi, şunci, nu fiţe!”, într-o formă cât mai pură dar cu pecetea tristeţii de câmpie prăfuită şi cu urmele lacrimilor care s-au scurs de-a lungul anilor în Bega. I s-au alăturat câţiva prieteni: Stane (a cărui poreclă deriva din numele lui Stan Webb, chitarist şi lider al formaţiei Chicken Shack), Karcsi, Crimson, Anderson ş.a. (toţi cu porecle tributare personalităţilor muzicii rock ale acelor ani - mai puţin Karcsi care era ungur). Şi-au propus să repete, să se pregătească, întâi individual, apoi împreună pentru a stabili un repertoriu. Când au făcut rost de instrumente şi echipament tehnic modest, s-au adunat. Dar ceva nu era în regulă. Nu li se lega mai nimic. Ba nu-i bună staţia, nu-s bune chitările, tobele nu sună cum trebuie, nu mai e nimic de băut... Nu reuşeau nicicum să-şi regleze frecvenţele şi să înceapă lucrarea. În acest timp prin boema oraşului a început să circule vestea că se pune de-o „gaşcă ţapană, adevărată, ca alea, băă, de dincolo, cu şunci, mă, killing floor!” Zvonul s-a răspândit rapid pe la Flora, Bănăţeana, Bastion, la Vaporu’. Trupa avea chiar şi un nume: Bega Blues Band. A trecut un an, poate chiar doi, până când un muzician mai versatil, cu experienţă, fost membru al primei formule Phoenix, a înfiinţat propriul grup şi l-a numit, imaginaţi-vă: Bega Blues Band. Foarte tare! Chiar dacă acesta ne-a părăsit cu câţiva ani în urmă, ceilalţi componenţi ai acestei formule, acum afirmată şi apreciată, continuă cu succes activitatea.
Dar ce s-a întâmplat cu originalul?
„Am frecat-o! Am dat la vâsle cu biţigla prin aer!“, ar putea spune, în felul lui de a se exprima oblic şi percutant Mircea Chinezon, între timp devenit personalitate notorie a boemei timişorene, care, din când în când, după ce-şi unge bine gâtlejul (dar nu cu hârtie ceruită ci cu ceva mult mai plăcut la gust şi mai lichid), cu ocazia unor cântări din cluburi, ia chitara amicului de pe scenă, îndoaie corzile de zici că se rupe tot instrumentul, urlă-n microfon bluesul descătuşat, nebănuit de înfiorător al câmpiei străbătute de apele line ale Begheiului şi suflă o frază-două în muzicuţă. Ceea ce cântă el în aceste spasme de două, trei minute, este imposibil de descris cu un limbaj firesc, iar înregistrări audio sau video profesionale deocamdată nu există.
Asemenea deşertului african acoperit de vremuri şi vremi în care s-a născut bluesul seminţei încolţită după o ploaie miraculoasă şi arsă de seceta anilor ce-au urmat, sensibilitatea, forţa de pătrundere în ungherele sufletului au tot crescut, s-au extins, ajungând până la Balcani, în Banat şi-n Timişoara. Vă veţi întreba pe bună dreptate: Se cântă blues aici? Nu prea. Dar se trăieşte!
Mimo OBRADOV
