„‘89 Despre căile risipite ale revoluţiei timişorenilor” este cartea-document ce a fost lansată în 15 decembrie 2021, la Muzeului Satului Bănăţean din Timişoara, în două volume. Autorul lucrării este istoricul bănăţean Miodrag Milin, care a mărturisit în cuvântul rostit în timpul lansării că a încercat să privească acest volum „din punctul de vedere al celui care stă şi observă şi eventual încearcă nişte concluzii pe baza unor evenimente epocale care ne-au marcat destinul”. De asemenea, autorul cărţii-document a spus că a simţit nevoia să scrie această carte „şi nu mi-a dat pace, n-am avut linişte până n-am gătat-o, acuma, în septembrie. Ea, practic, a fost în subconştientul meu în ultimii treizeci şi doi de ani, pentru că, scrisul l-am început a doua zi de Crăciun din anul 1989”.
Lansată cu prilejul împlinirii a treizeci şi doi de ani de la înlăturarea regimului comunist din România, cartea este structurată în două volume şi conţine mărturii pe care autorul le-a cules de la participanţii direcţi la mişcarea timişorenilor de eliberare a României de sub socialism-comunism, în decembrie 1989. O primă parte a volumului începe cu mărturiile din decembrie 1989, parte pe care autorul a încheiat-o prin luna februarie a anului 1990. Au urmat noi mărturii care se referă la evenimentele ce au avut loc în ţară (la Timişoara), în primăvara lui 1990, în momentul în care municipiul Timişoara, prin reprezentanţii săi, a ieşit în prim-planul mişcării de schimbare a societăţii româneşti în ansamblul său.
O a treia parte a cărţii-document este volumul doi, în care sunt sintetizate depoziţiile celor care, în decembrie 1989, au făcut parte din aparatul represiv sau au executat ordinele celor care au avut putere de decizie în acel timp, toate fiind preluate şi transcrise de istoricul Miodrag Milin după înregistrările audio din timpul Procesului de la Timişoara, din 1990. Sigur, munca efectuată de distinsul istoric bănăţean a fost susţinută de un al istoric, participant la manifestaţiile anticomuniste din decembrie 1989 de la Timişoara, rănit atunci pentru că şi-a manifestat dorinţa de a înlătura regimul şi a fi liber, Adrian Kali.
Prefaţa volumului întâi este semnată de istoricul bănăţean Victor Neumann, care se referă la autor şi la această lucrare de amploare pentru istoria recentă a României, astfel: „Miodrag Milin reface în detaliu traseul evenimentelor din decembrie 1989, selectând în temei informaţiile ce trimit la fapte reale, memorabile şi care arată cum populaţia unui oraş s-a opus cu mâinile goale timp de o săptămână unui regim opresiv, proclamând cel dintâi oraş liber de comunism din România. Cartea include contribuţiile anterioare ale autorului pe această temă, fiind totodată un omagiu adus celor ce şi-au sacrificat viaţa pentru ideea de libertate. Istoricul aduce în prim-plan acele informaţii care probează fără putinţă de tăgadă că Timişoara revoluţiei din 1989 a avut ca obiectiv o României europeană”.
Carte-document apărută la editura „Cetatea de Scaun” din Târgovişte, „‘89, Despre căile risipite ale revoluţiei timişorenilor” cuprinde numeroasele mărturii despre decembrie 1989 şi despre ceea ce a urmat acelui an. Regretatul profesor George Şerban, este redat cu mărturii despre Proclamaţia de la Timişoara al cărui autor este.
Având acordul editurii, publicăm aici mărturiile pe care profesorul George Şerban le-a lăsat în paginile cărţii în urma dialogurilor purtate cu istoricul Miodrag Milin la Memorial ̓89 din Timişoara. Transcrierea din volum vine pentru a marca împlinirea celor 32 ani de la momentul lansării Proclamaţiei de la Timişoara către ţară, 11 martie 1990.
Cele două volume ale lucrării conţin un bogat aparat critic şi fotografii realizate în timpul lui decembrie 1989, în Timişoara, de către fotograful Constantin Duma. În transcrierea celor ce urmează, nu am redat aparatul critic. Pentru a avea acces şi la această parte a volumelor, vă invităm să le achiziţionaţi din librării. Cornel Seracin
Nevoia ca Timişoara să-şi spună cuvântul: Tot despre geneza Proclamaţiei
George Şerban: În momentul acela s-a înăsprit lupta şi atunci au început conflictele între diferitele ziare, între grupuri de populaţie, foarte dure, mai ales după contramanifestaţiile urâte din Bucureşti. Presa pro-iliesciană a devenit foarte murdară şi agresivă. Soseau la Timişoara foarte multe mesaje. Toţi voiau ca noi să ne opunem şi să spunem ceva, ca să audă naţiunea. Îşi plăteau trenul până aici trimişi ai unor asociaţii nou-născute, ai unor grupuri, ai sindicatelor abia create care nu ştiau câtă politică aveau dreptul să facă sau nu, veneau să spună: „Timişoara să ia atitudine să mai tempereze FSN-u1”, pentru că Timişoara a fost prima, să-şi folosească, deci, argumentul moral.
Zilnic soseau scrisori (trebuie să fie undeva, într-o arhivă). Atunci s-a petrecut a doua venire a minerilor în Bucureşti, pe data de 18 februarie. În 16 februarie a fost manifestaţia din faţa guvernului; un grup de incitatori veniţi cu bâte au sărit, au intrat, au spart. Atunci eu am spus - am simţit nevoia, se adunaseră prea multe lucruri grave care se întâmplau în România, presiunea era din ce în ce mai mare dinspre Bucureşti şi dinspre celelalte oraşe, ca noi să intervenim într-un anumit fel: şi atunci mi-a venit ideea Proclamaţiei, ca o dezvoltare a programului din decembrie. Cu siguranţă că în decembrie ar fi avut o altă formă; dar punctele esenţiale ar fi fost aceleaşi.
După a doua venire, eu am început să vorbesc despre Proclamaţie cu cei din jurul meu, care erau la ziarul ,,Timişoara”, cu Ioan Crăciun, Florian Mihalcea, Doina Paşca, Vasile Popovici, Daniel Vighi; trebuie să dăm un document, trebuie să spunem ceva către ţară şi să explicăm ce am vrut noi prin revoluţie vis-à-vis de ce se întâmplă acum. Deci motivaţia a fost, pe de o parte, nevoia noastră de a explica României ce s-a întâmplat la Timişoara, întrucât Televiziunea centrală nu mai vorbea despre Timişoara, era un fel de embargou, asta deoarece la noi în oraş se întâmplaseră nişte lucruri în 12 ianuarie, fuseseră alegeri locale sub oblăduirea armatei, era o mică dictatură militară locală, cum se întâmplă în revoluţiile tipice, provizorie, menită să asigure tranziţia până la alegeri. Lucrul acesta ar fi fost frumos să se întâmple în toată România, ceea ce contravenea viziunii FSN, dornic de a deţine singur puterea în ţară, de a fi cel ce organizează alegerile şi care, în final, le câştigă în astfel de condiţii.
Deci motivaţia noastră a fost această nevoie de a explica, de a lua atitudine faţă de ce se întâmpla, în contradicţie cu ceea ce dorise Timişoara; apoi au fost acele presiuni venite din ţară, acele solicitări; erau presiuni de a interveni în ceea ce se întâmpla, aducând vocea morală a Timişoarei. Am lansat ideea pe 22 februarie, la mitingul organizat de Societatea „Timişoara”. Televiziunea locală a înregistrat momentul în care eu am propus lucrul acesta. Toţi au spus ca eu să fac Proclamaţia („Cine propune, ăla e!”).
Ecoul în ţară a fost extraordinar; până atunci nu se ştia prea clar cine cu cine este. Din momentul acela, cine adera la Proclamaţie era cel care dorea schimbarea puterii, cel care ştia ce vrea; cine nu adera la Proclamaţie era clar că vrea conservare a sistemului. Proclamaţia a despicat societatea românească în două: o minoritate care dorea schimbarea şi marea majoritate, care dorea schimbarea de faţadă, de fapt o conservare a vechilor avantaje, a vechiului sistem, a vechilor, deprinderi, a vechilor...
Cu trei zile înainte de a se lansa Proclamaţia de la Timişoara, s-a lansat zvonul că am fi solicitat autonomia Banatului. Proclamaţia a fost citită pe 11 martie, dar ea a fost gata de prin 2 martie 1990.
- De când până când s-a făcut această proclamaţie?
- Două zile, două după-amieze. Ideile erau precizate încă din 28, numai forma fusese schimbată. Ideile nu sunt ale mele, ele sunt ale oamenilor, din lozincile scandate în stradă în timpul revoluţiei. Eu nu am făcut decât să scriu, eu sunt scribul care a dat formă acelor idei. Acest lucru trebuia să-l fi făcut FDR, trebuia să se ocupe atunci, pentru că e nepermis ca domnul Ivan să strige de sus „Perestroika!” în 21 decembrie, iar masa să scandeze „Jos comunismul!”.
21 - acolo ar trebui să intrăm noi în străfundurile revoluţiei; în masă, care se radicalizează pe măsură ce se simte mai mare şi mai puternică; în 21 era suta şi ceva de mii; „Jos comunismul!” şi un grup care-şi socoteşte deja viitorul politic şi trece la politicianism, la lucrul mărunt, admisibil astăzi, la împăcarea cu ierarhia Moscovei. FDR trebuia să fi făcut această Proclamaţie, acest inventar al voinţei maselor, şi să-1 fi transformat în program. Aşa că am făcut eu Proclamaţia... am venit târziu, toţi au spus că... toate partidele aveţi acolo adeziunile, şi ce spun despre asta... este un program al revoluţiei; dar o revoluţie nu durează o săptămână, deci nu era târziu, ar fi fost însă mult mai bine dacă exista de la început; multe partide au preluat-o şi în statut.
- De ce s-a lansat cu trei zile înainte?
- Specialiştii puterii au simţit pericolul, au avut documentul în faţă, l-au multiplicat încă din data de 28-29, era acea aprobare obligatorie cu nu ştiu cât timp înainte pentru ţinerea mitingului.
Noi am procedat transparent, am dat-o la diferite asociaţii ca s-o citească, iar dacă erau de acord, să vină la miting, să o susţinem împreună. Au aderat şi studenţii. Am fost la Consiliul Municipal, care şi-a dat avizul, 45 de voturi pentru, 3 abţineri şi nici o împotrivire, au fost de acord. Deci în momentul când venea, Proclamaţia era deja ca o forţă susţinută din spate. Pe măsură ce semnalele pentru cei instalaţi la putere erau că noi forţe se asociaseră, văzând şi forţa textului, ei şi-au dat seama ce forţă are textul, au căutat o „hibă”.
Neputându-se lua de celelalte puncte, şi mai ales de punctul 8, au găsit punctul 11, unde se cerea descentralizarea administrativă; şi au lansat cu aplomb, cu toată capacitatea sistemului de diversiune se tip securist al răspândacilor, au lansat ideea că Proclamaţia cere ruperea de ţară a Banatului...
Diversiuni şi tratative cu Puterea: teama de descentralizare
George Şerban: Dovadă că totul fusese scornit dinainte este faptul că a ajuns şi la noi, aşa că în preziua mitingului am anunţat că „textul nu cuprinde nici o idee privind autonomia Banatului”, iar cei care lansează ceva în genul ăsta sunt rău-voitori. Deci, se poate verifica în colecţie textul apărut cu o zi înainte în ziarul „Timişoara”. Proclamaţia către ţară ce o lansam nu cuprindea nimic de acest fel, nu a fost decât ideea descentralizării administrative. De aceea am şi dat un facsimil, cu scrisul meu în care nu exista nici o ştersătură: „descentralizare administrativă”.
- Cine ar fi putut să răstălmăcească de o asemenea manieră?
- Regimul aflat la putere. Iliescu şi cu sistemul pe care deja îl controla. Adevărul, în primul rând, este că în seara respectivă acest zvon (care circula deja dinainte) a fost întărit de către Roşiianu de la TV. Din această cauză am cerut la TV să o citim încă o dată. Era duminică, 11 martie.
Ca să anulăm această diversiune, am cerut un drept la replică. La Televiziune era Răzvan Teodorescu; era şi acel comitet pentru democratizarea Televiziunii, în care redactorii, sindicatul liber; erau cei din presă, de la „România liberă”: şi ei au cerut acelaşi lucru, independent de noi; se supăraseră, la două zile a apărut în „România liberă” textul Proclamaţiei; imediat au calificat-o drept excepţională; a apărut şi în „Expres”, Cornel Nistorescu fusese prezent aici, apoi au fost şi alte ziare care au preluat-o; o citiseră şi şi-au dat seama; au spus: „Nu-i adevărat, nu scrie despre asta”; şi au cerut şi ei o întâlnire cu Răzvan Teodorescu.
Între timp, însă, joi (15 martie) apar la Timişoara Virgil Măgureanu cu Mihai Velicu, ambii consilieri prezidenţiali, şi cu Claudiu Iordache. Au solicitat o întâlnire cu noi, fiind trimişi de Iliescu. Am avut întâlnirea la Casa universitarilor. Măgureanu ne-a solicitat, ne-a adunat acolo pe cei din grupul care coordona Societatea „Timişoara”, să avem un dialog cu Iliescu. Să vină Iliescu la Timişoara, să discute cu noi şi să discute cu populaţia, să explice că el nu are nimic cu timişorenii, că Revoluţia din Timişoara nu a fost minimalizată, pentru că el a lucrat la Timişoara şi iubeşte foarte mult Timişoara. El nu-i de vină că la Televiziune se întâmplă ce se întâmplă etc. Am discutat pe tema aceasta şi pe alte teme ardente la momentul respectiv. Ei erau foarte supăraţi de ceea ce se petrecuse cu câteva zile înainte, la vizita lui Gelu Voican Voiculescu în Timişoara, când la biserică a avut curajul cineva să-l întrebe dacă nu-i e cumva ruşine pentru ceea ce face Iliescu şi cu ceilalţi, mai ales că se pretinde revoluţionar. Peste zece minute, omul se afla în staţia de tramvai, unde a fost bătut pur şi simplu. Le-am spus: „Domnilor, aşa ceva să nu se mai întâmple la Timişoara, pentru că noi scoatem oamenii şi alde Gelu Voican şi alţii ca el vor fi bătuţi măr. Aici atmosfera e alta decât în Focşani, vă e clar?” Uitându-mă la Măgureanu: „- Vă rog să transmiteţi domnului Iliescu că vom reacţiona cu aceeaşi monedă şi nu va mai călca nici unul din reprezentanţii săi pe aicea.” „- Bine, o să-i transmit. N-am ştiut despre toate acestea, ştiţi, eu regret că s-a întâmplat astfel.” I-am spus, şi toţi au fost acord cu ideea aceasta, că noi nu putem să-i interzicem domnului Iliescu să vină încoace, numai că n-ar fi oportun, deoarece atmosfera este foarte încinsă. Timişoara reacţionase foarte pozitiv la Proclamaţie, începuseră să se strângă semnături. Ne-a spus atunci: „- Nu veniţi dumneavoastră la Bucureşti?” „- Venim la Bucureşti, pentru Televiziune, luni.” Pentru că lunea se întrunea comitetul acela, la comitet venea şi Răzvan Teodorescu şi i se putea spune lui Răzvan ce nu ne-a plăcut. Zice: „- Bine.”
- E înainte de Târgu-Mureş?
- Da, e înainte. Între orele 14-16 s-a terminat discuţia. Luni la 9 dimineaţa aveam „meciul” cu Răzvan Teodorescu. S-a opus ca noi să mai citim Proclamaţia, „că s-a citit”; tot Comitetul sare în sus şi cei din Televiziune, Delia Budeanu, foarte aprigă, şi Sorin Mărculescu, care era la „România liberă”... toţi ziceau „nu se poate”, ce a făcut Roşiianu incalificabil, textul trebuie citit din nou; nu şi nu;
„- Ei atuncea” - zic - „să ştiţi că-i vom da drumul pe toate canalele şi vom spune că dumneavoastră aţi introdus cenzura. Este o ruşine pentru această instituţie, constituiţi o ruşine...” „- Nu permit, nu permit!” a spus Răzvan Teodorescu.
„- Această instituţie a Televiziunii şi-a permis să-şi bată joc de un document, fără să-l transmită în întregime.”
Şi am ajuns la un târg; a fost de acord să ne dea voie să citim şi să dea emisiunea la ora de vârf, numai să nu facem un comentariu, nici măcar o secundă. Deci, îi (le) era mai frică de comentariul nostru decât de Proclamaţie, pentru că noi în două minute am fi spus: Aţi văzut, nu era nicăieri vorba de autonomie ci numai de descentralizare.” Ideea trebuia să funcţioneze luni şi luni în campania electorală. El ştia, cu politica faţă de Proclamaţie, cu zvonul, ştia că singura cale de a dezminţi este prin Televiziune, pentru că lumea numai la televizor se uită, presa ajunge mai greu. Am fost imediat, am înregistrat... Delia Budeanu era din Televiziune, ştia; aveam un pulovăr negru, m-a trimis să mă schimb, am luat cămaşa lui Petre Popescu: „Nu se poate în negru, ei imediat aşa judecă: eşti de-al lui Coposu sau legionar...”. Aşa că am luat cămaşa lui. Şi cât am citit, el a stat fără cămaşă.
Emoţia resimţită la citirea textului are o explicaţie, Era o pronunţie interioară, dorinţa mea de-a fura ceea ce nu mi-a dat Răzvan Teodorescu, adică acel minim comentariu asupra Proclamaţiei; tot timpul mă gândeam dacă, ajungând la punctul 11, să mă opresc sau nu şi să atrag atenţia populaţiei că acolo scrie „descentralizare economică şi administrativă” şi nicidecum „autonomie”; şi nicidecum rupere de ţară. În acelaşi timp îmi spuneam: n-are rost, pentru că se taie, şi poate va ieşi şi mai urât; dar era o luptă în mine: să o fac sau să nu o fac?, fiind convins că, fără comentariu, citirea simplă a Proclamaţiei, oricât de bine o făceai, nu era suficientă.
Asta s-a întâmplat luni la prânz. Ea s-a dat marţi seara. Luni după-amiază am fost primiţi, cred că la ora 15, la Ion Iliescu, la Parlament. Citisem deja Proclamaţia la Televiziune.
Întâlnirea cu Ion Iliescu
George Şerban: Am fost primiţi în Dealul Mitropoliei, încă nu exista Cotroceniul ca sediu al Preşedinţiei. La întâlnirea aceea am participat alături de Vasile Popovici, Dorel Mihiţ şi Daniel Vighi, iar Ion Iliescu îl avea lângă sine pe Virgil Măgureanu... Subiectul întâlnirii 1-a reprezentat Proclamaţia: discuţia s-a desfăşurat cu Proclamaţia în faţă. Eu eram lângă Iliescu şi ceilalţi stăteau pe o canapea şi pe nişte scaune în faţa mea şi a lui Iliescu; eu eram în stânga lui. A început discuţia pe Proclamaţie: ce vrem noi? Era şi un fost inspector de la Consiliul culturii, Mihai Velicu, şi, cum am spus, Măgureanu, deci oameni de încredere ai lui Iliescu.
S-au discutat punctele Proclamaţiei. În esenţă, întrevederea s-a desfăşurat cam în acest gen: Iliescu a încercat să ne convingă că el este, de fapt, cu noi, că el şi FSN şi toţi cei ce conduceau în momentul acela ţara sunt de acord cu Proclamaţia de la Timişoara, care exprimă chiar dorinţa lor de schimbare a sistemului, de descentralizare, mai puţin punctul opt; şi s-a discutat, evident, articolui 8, despre rolul securităţii, despre ce se întâmplă cu ei, unde sunt securiştii? La discuţia aceasta fiind de faţă Măgureanu. Era drăguţ.
Noi am spus foarte clar că securitatea în vechea accepţiune nu va mai exista în România; am subliniat, încă de la început, că nu suntem de la nici un partid politic, „nu discutaţi cu partide politice, cu un lider politic, discutaţi cu nişte oameni aflaţi în revoluţie, care gândesc şi acţionează ca nişte oameni în revoluţie, pentru că revoluţia nu s-a terminat. Acesta este un document pe care oamenii îl vor urma; se vor succede alte documente şi, până nu se realizează schimbarea radicală a sistemului românesc, nu ne vom opri.” La punctul 8, evident, mi-a ţinut teoria că, de fapt, şi comuniştii au fost nişte oameni cu merite; a repetat ceea ce susţinuse în „Le Figaro”, că e adeptul unui „comunism renascentist”; mi-aduc aminte că vreo 15 minute am stat să-i explic diferenţa dintre comunism şi socialism şi faptul că nu a existat comunism renascentist, eventual socialismul, fiind mai vechi, să se tragă de la creştinism. Apoi s-a născut comunismul, care este teoria impunerii cu forţa şi prin teroare instituţionalizată a socialismului. „Deci dumneavoastră sunteţi adeptul impunerii cu forţa, prin violenţă, a ideilor socialiste; dacă spuneţi că sunteţi socialist, n-am nimic împotrivă; aceasta este o aspiraţie la egalitate, recunoaşte pluripartidismul, luptă în cadrul parlamentar.” N-am observat să mai spună după aceea măcar o dată că e comunist renascentist. M-am gândit ulterior că nici nu avea de unde să ştie această diferenţă, pentru că nu citise decât documentele elaborate sub îndrumarea PCR şi PCUS. În anii ‘50, când s-a format, era „trup şi scut al lui Stalin”.
A fost un activist intelectual, citit. Nu avea însă de unde să găsească această distincţie; fusese o ambiguitate ce a planat 50 de ani în toate regimurile; toată lumea îşi punea întrebarea, dar nimeni nu căuta răspuns: de ce şi partidele socialiste şi cele comuniste vor socialismul şi care este deosebirea între ele? Şi de ce partidele comuniste din răsăritul Europei atacă atât de vehement partidele socialiste din Vest? De unde vine diferenţa? Diferenţa era de metodă. Aceia - cu metodă parlamentară, iar aceştia - cu forţa. La sfârşit, ţin minte că m-a luat zâmbind, mi-a spus că suntem pe aceeaşi baricadă. I-am răspuns: „Da, este posibil ca noi să fim pe aceeaşi baricadă, numai că unii suntem de o parle, iar dumneavoastră de cealaltă.” Eram destul de destins, fusese o discuţie destul de amabilă, au adus cafele... Am observat că ceaşca lui Iliescu nu avea nici o dungă; toate celelalte ceşti aveau o dungă aurie la gură. Nu am gustat, mi-a fost teamă, pentru că se întâmplaseră deja diferite lucruri în ţară, murise generalul Puiu... M-am simţit teribil de tentat, dar n-am pus gura pe ceaşcă. (...).
În 19 însă, Iliescu era liniştit, durerile de cap nu le avea pentru punctul 8, întrucât pe data de 14, cu cinci zile înainte, doar cu trei zile după lansarea Proclamaţiei, avusese loc votarea, în cadrul CPUN-ului, a articolelor 40 şi 41, privitor la candidatura foştilor nomenclaturişti şi a acelora veniţi din străinătate. Un fel de lege electorală, nu? Punctul 40 stabilea că nici un partid nu va putea să pună pe liste persoane compromise prin colaborarea cu vechiul sistem comunist, care au participat activ la structurile sistemului comunist. Deci punctul 8 exista în „legea electorală”. După cum exista un alt punct, îndreptat împotriva lui Raţiu şi Câmpeanu şi a celorlalţi care îşi anunţaseră candidaturile, conform căruia cei care nu au fost în ultimii şapte ani în ţară nu pot să candideze, nici pe listele electorale şi nici la preşedinţie.
Şi atunci, pe 14, deşi în ţară lupta pentru punctul 8 lua amploare, în biroul CPUN, într-o întâlnire restrânsă, s-a ajuns la o înţelegere, un pact între Câmpeanu şi Iliescu, când s-a hotărât soarta punctului 8 şi, de fapt, poate, istoria României. Cu punctul 8, istoria României era alta.
Existau semnale pentru Ion Iliescu, în sensul că oamenii din jumătatea sa de CPUN sunt dispuşi să voteze în favoarea excluderii activiştilor, deci el nu avea majoritatea garantată pentru punctul respectiv, pentru că în CPUN, în jumătatea aceea se aflau şi revoluţionari, pe care îi folosea de faţadă; iar pe acei revoluţionari putea să-i folosească în diferite prilejuri, dar la capitolul acesta nu era sigur. S-a temut şi atunci a avul loc această întrunire, cu 20 de minute înainte. Şi s-a căzut la pact. Iliescu va susţine retragerea punctului 41, cel cu şapte ani, iar Câmpeanu să treacă peste punctul 8. S-au întâmplat concesii reciproce. O vânzare, un troc, o chestie urâtă, pentru care Câmpeanu trebuie tras la răspundere. Într-adevăr, revoluţionarii din FSN erau mulţi pentru menţionarea aliniatului respectiv. Şi s-a sculat Câmpeanu, care a ţinut un discurs în stilul său şi a spus că trebuie să mergem spre reconciliere naţională, că trebuie să avem grijă, că el PNL nu sunt pentru cutare... Deşi aderase la punctul 8, aderase la Proclamaţie. Dar el nu vorbea în numele PNL, ci îl reprezenta pe Câmpeanu - omul; şi a făcut o răsturnare de la scor mic (totuşi), punctul 8 a fost eliminat şi în cadrul CPUN.
La următorul punct s-a sculat Iliescu şi a cerut... Ăsta a fost tot jocul acolo.
Deci, în 19, când ne-am întâlnit, Iliescu era liniştit, legea electorală fusese votată şi noi ştim că, din momentul acela, toată lupta noastră pentru punctul 8 este cu morile de vânt. Până, azi a rămas aşa.
Despre Alianţa Naţională pentru Proclamaţia de la Timisoara
George Şerban: În a doua jumătate a lunii martie 1990 se adunaseră atât de multe adeziuni la Proclamaţia de la Timişoara, venite din toată ţara (şi aveţi în broşură numai cele care au fost publicate în ziarul „Timişoara”), încât ne-am dat seama că declanşaserăm, fără să ştim, o mişcare socială şi politică foarte amplă în România.
- Aţi fost conştienţi de aceasta de la început? Sau v-a surprins şi pe dumneavoastră?
- Nu, noi am vrut să fie un apel la conştiinţa naţiunii, aşa am şi conceput-o; însă nu ne-am aşteptat la proporţiile răspunsului pozitiv, cum nu ne aşteptam nici la proporţiile atacului; dar nu ne-am aşteptat nici la valul de afecţiune pe care Proclamaţia îl va declanşa în favoarea Timişoarei, în acel moment. Pentru că toate adeziunile conţin... sunt unele care îţi dau lacrimi, am atins o coardă sensibilă, o durere care ajungea şi atingea o categorie importantă de populaţie într-o clipă de dezamăgire şi de disperare. Şi atunci s-a întâmplat acest fenomen: toată opoziţia din România, împrăştiată în numeroase partide, s-a agăţat de această Proclamaţie şi de mişcarea generată de ea ca de o ultimă soluţie, în valul acela de extremă tensiune. Pe de altă parte, ţin să subliniez că a fost foarte bine că atunci s-a întâmplat aşa, întrucât survenea într-un moment în care imaginea Timişoarei era tot mai mult şifonată de dezvăluirile domnului Dressler în presa olandeză. Aceste dezvăluiri despre falşii morţi ai revoluţiei, despre Cimitirul săracilor, luaseră amploare, fiind preluate de presa franceză, de „întreaga presă europeană şi pătrunseseră şi în România.
Era un proces de demitizare a Timişoarei. Or, Proclamaţia, mişcarea pentru Proclamaţie, au trecut dincolo de graniţele ţării. Ziarul „Liberation” a publicat două pagini, „L’Alternative” a publicat-o integral; a ajuns pe masa de lucru a lui George Bush ş.a.m.d.
Această Proclamaţie aduce, după 11 martie, din nou Timişoara în sfera favorabilă a presei mondiale. Ambasadorul SUA se duce cu Proclamaţia în mână la George Bush; revin ziariştii şi vorbesc iarăşi extraordinar despre Timişoara şi tot mai puţin despre Cimitirul săracilor. Era mult mai interesant ce se întâmpla pe moment, era interesantă acea mişcare de revigorare a revoluţiei pe care o determina Proclamaţia de la Timişoara.
Este foarte important acest moment, pentru că din ceea ce se publică de-acum încolo rezultă că Timişoara întâmplător a fost cea care a declanşat revoluţia. Pentru că o altă teză, acreditată în acelaşi timp în Occident, în special de Radu Portocală, şi preluată de presa şi televiziunea din Franţa, în special de Canalul 2, era cea a loviturii de stat. Ideea loviturii de stat şi ideea acestor false gropi cuprinzând revoluţionarii morţi, amândouă umbreau imaginea Timişoarei. Deci aici ar fi fost o pseudo-revoluţie. De fapt a fost iniţiată de KGB cu agenturile străine etc. Şi presa din ţară acredita această idee în perioada respectivă; era un titlu de glorie şi pentru securitate că, la urma urmei, ea l-ar fi dat jos pe Ceauşescu...
Ei, deci pe acest fond vine Proclamaţia, apoi mişcarea la scară naţională pentru Proclamaţie; de atunci Timişoara este judecată altfel. Nu întâmplător oamenii aceştia sunt altfel decât ceilalţi, cu altă viziune; iată ce scrie în Proclamaţie: ei au schimbarea sistemului; asta şi toate celelalte au o conotaţie istorică. Şi gazetarii vin în Timişoara, şi una din întrebările pe care o pun este: „- De ce Timişoara?”, pentru că acum trebuie să întrebe astfel; în decembrie - ianuarie au întrebat: „- Ce s-a întâmplat? - Cum a fost?”, pentru că îi interesa câţi morţi au fost. Acum aveau nevoie de o explicaţie socială, pentru că înţeleseseră că dedesubtul a tot ce s-a întâmplat este de fapt o raţiune mai adâncă, ce ţine de spiritul acestei populaţii.
Acest spirit al Timişoarei trebuia rejudecat. La un moment dat, cred că a fost după 20, deci după ce ne-am întors de la Iliescu, a încolţit ideea de a-i chema pe toţi cei care au aderat la Proclamaţie.
Presiunea aceasta, a manifestaţiilor de stradă în curs de desfăşurare, asupra noastră, a celor care la Timişoara încercam să dăm prima organizare a opoziţiei, a fost foarte puternică; şi a „sabotat” fără voie tot ceea ce făceam noi; întrucât noi ne străduiam să organizăm, să creăm o structură de perspectivă, să dăm o formă de luptă paşnică, legală, mişcării pentru democratizare, care să ducă mai departe spiritul revoluţiei; iar ei solicitau măsuri de siguranţă şi de urgenţă, prin care ne cereau soluţii imediate pentru răsturnarea lui Iliescu. Ei, fiind foarte vehemenţi, dominau discuţiile şi erau prezenţi întotdeauna în toate dezbaterile; din momentul în care un astfel de reprezentant al străzii se afla într-un grup în situaţia de a decide ceva, era un fond fără formă pentru a putea funcţiona. În ipostaza aceea, discuţiile eşuau, construcţia se vedea zădărnicită. De aceea am considerat atunci şi am sperat atunci, că realizarea unui grup de reprezentanţi însemna un pas înainte; un grup care să nu mai acţioneze după indicaţiile şi solicitările străzii, ci după necesităţile luptei. Cei care au sesizat formula au spus „acesta este spiritul timişorean”, pentru că noi veneam cu ideea organizării, a luptei civilizate în spiritul revoluţiei. Ideea de a da formă, de a da organizare unei mişcări magmatice din societate, a fost apreciată ca făcând parte, ca fiind o trăsătură a spiritului Timişoarei.
Şi multă vreme după aceea, reprezentanţii Timişoarei în Alianţa Civică au beneficiat de respect; lor li se solicitau soluţii, pentru că ei au fost cei care au venit prima dată cu ideea unităţii şi a organizării. Acest comitet de reprezentare avea deja somaţie din partea străzii să se prezinte la Bucureşti, la Iliescu, pentru că în CPUN se desfăşuraseră nişte şedinţe fulminante pe tema manifestaţiei din Piaţa Universităţii. Toţi au spus: să vină „Alianţa” de la Timişoara, pentru că reprezintă o forţă, şi să stea de vorbă, Iliescu să accepte să stea de vorbă cu ei.
- Au existat, într-adevăr, milioane de susţinători?
- La „Alianţa” de la Timişoara, bazându-ne pe ce au declarat susţinătorii respectivi, am făcut noi un calcul care ducea spre 3,5 milioane de susţinători. Şi aceasta a fost cifra pe care am anunţat-o. S-a întâmplat însă o diversiune la Bucureşti, tot în Piaţa Universităţii; o femeie a venit, într-un mod tipic, manifestaţie şi a anunţat că 6 milioane de persoane au susţinut Proclamaţia de la Timişoara. Era fals. Era o exagerare la care nici unul dintre lideri nu ne-am gândit şi nici nu o doream. Acest lucru a fost exploatat ulterior, fiind luat în derâdere de către Iliescu şi de presa aservită. Dacă iei însă 3,5 milioane, se pot regăsi la alegerile din 1990, 15% din 17 milioane; nu am greşit cu mult, poate, rezultatele. Dar diversiunea asta, cu cele 6 milioane, ne-a urmărit şi mi se pare că şi în cartea lui Iliescu (Revoluţie şi reformă) revine aceeaşi ironie.
Bătălia pentru punctul 8 şi compromisul păgubos
- Cum a fost cu exponentul puterii? V-a chemat la el?
George Şerban: - Nu. Pe de o parte exista presiunea, deci cei de aicea mi-au cerut să fac un comitet al acestei Alianţe Civice (Comitet de reprezentare). Era o încercare prea devreme făcută.
În Bucureşti şi în ţară criza luase amploare, înfruntarea era tot mai greu suportabilă, pentru că noi şi noi adeziuni veneau acum în sprijinul Pieţei Universităţii - Eugen Ionescu, Emil Cioran; nimeni nu a sesizat că a fost o scrisoare de susţinere pentru revendicările din Piaţa Universităţii, inclusiv punctul 8 împotriva lui Iliescu, semnată de 126 de mari personalităţi, oameni de cultură din România, oameni de ştiinţă; nume grele ale culturii şi ştiinţei, figurau Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, academicieni. Aceasta s-a citit, s-a publicat în presă, lista celor 126 de oameni. Lumea socotea atunci la cifră, cântărea politic. Un om cum era Claudiu Iordache, vicepreşedintele pe ţară al FSN, a avut primul lui moment de îndoială vis-à-vis de Iliescu şi de perspectivele României; el continua să aibă legături prieteneşti cu noi; faţă de Iliescu, nu reuşise personal să se pronunţe în spiritul adevărului. Avea o afecţiune şi o legătură subterană cu el, extraordinar de trainică... Să-l excludem de la punctul 8, asta era soluţia lui Iordache, pe care, din păcate, a îmbrăţişat-o şi Vasile Popovici atuncea, şi Viorel Oancea, care era şeful Poliţiei (la Judeţ); şi făceau presiuni şi asupra mea. Dacă făceam un amendament la punctul 8, care să-l excludă doar pe domnul Iliescu; toată nomenclatura să nu participe; doar o excepţie, domnul Ion Iliescu.
Am rezistat la toată această presiune care avea să fie până în preajma alegerilor din 20 mai; în clipa compromisului, susţin că punctul 8 şi Proclamaţia ar fi devenit zero, pentru că aici trebuia să funcţioneze principiul, nu socoteala de moment.
În ce-l priveşte pe Claudiu Iordache, cred că a venit în 26 aprilie, cu o zi înainte de Alianţă, să ne convingă să mergem din nou la Iliescu şi să stăm de vorbă; pentru că Iliescu nu stă de vorbă cu Piaţa Universităţii; că „s-a închis în grupul lui şi îl ocoleşte...”. El era debusolat de apariţia acelei scrisori-protest, tot ce avea mai bun cultura română se afla acolo. El îşi dăduse seama că România nu poate merge înainte cu Iliescu; era clar pentru el că dacă toţi aceştia nu-l vor pe Iliescu înseamnă că Iliescu pleacă la drum fără „intelighenţia” românească.
Asta l-a afectat; şi atunci s-a străduit şi a reuşit până la urmă să ne convingă să mergem noi acolo, pentru că pe noi, în mod sigur, Iliescu ne primeşte... să mergem şi să încercăm un dialog cu el, să-l convingem să renunţe la candidatură de bună voie; era şi el acum de acord că Iliescu nu poate aduce bine în România dacă nu are alături partea activă a societăţii şi partea reprezentând cultura şi ştiinţa ţării, cea mai grea. Şi noi am spus că mergem.
Când s-a format, peste două-trei zile, acel comitet de reprezentare, am plecat cu Vasile Popovici la Bucureşti şi am cerut să avem o întrevedere cu Iliescu, deci noi, grupul de reprezentanţi. Aici s-a întâmplat ceva. Noi am cerut o întrevedere între Comitetul de reprezentare a Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara şi Iliescu, nu între Societatea „Timişoara” şi Iliescu. Noi doream să introducem în scenă acest Comitet care avea în spate mult mai mult decât avea Societatea „Timişoara”. Iliescu a acceptat.
