Eveniment

Capitolul I Scurta istorie a populațiilor din Banat

Începînd cu iluminismul şi mai ales cu romantismul, Europa a fost marcată de două mişcări contradictorii: pe de o parte, conştientizarea convieţuirii comunitar-lingvistice şi confesionale multiple generînd plurilingvismul şi interculturalitatea; pe de alta, sentimentul acut al identităţii naţionale. Pentru societăţile situate în jumătatea de vest a continentului, evenimentele tragice ale secolului al XX-lea au infirmat istorismul de inspiraţie herderiană potrivit căruia spiritul universal se întruchipează în spiritul naţional.

În Europa Centrală şi de Sud-Est, repetatele schimbări ale condiţiilor politice, sociale şi culturale din ultimii 150 de ani au făcut mai dificilă, uneori imposibilă, depăşirea teoriilor cultivînd specificul etnic. În lumea ştiinţifică de astăzi există încercări de a acredita ideea că, de fapt, între popoarele balcanice şi Europa de Vest ar exista o prăpastie sugerată de însăşi diferenţa mentală. Un istoric austriac merge chiar mai departe susţinînd că din Evul Mediu şi pînă astăzi ar fi fost imposibil de realizat un echilibru între tradiţiile locale şi influenţele venite din afară. Problema identităţilor este una extrem de complexă şi situaţia Europei Central-Orientale arată că etnonaţionalismul împiedică deocamdată realizarea rapidă a unei convergenţe a intereselor care să poată conduce la integrarea europeană propriu-zisă a societăţilor şi a statelor aparţinînd acestei zone. Nu este mai puţin adevărat că în mijlocul zonei amintite există regiuni care de-a lungul istoriei ultimelor două secole par să contrazică direcţiile gîndirii dogmatice. Analiza patrimoniilor culturale ale acestor regiuni poate contribui la recunoaşterea originii şi continuităţii valorilor lor. Am ales spre exemplificare cercetarea interculturalităţii Banatului, scopul fiind dezvăluirea raporturilor complexe dintre oameni şi comunităţi, precum şi evidenţierea genezei şi rolului societăţii civile din această regiune. Aşezat la întretăierea drumurilor comerciale care leagă Europa mediană de sudul mediteranean, situat între două lumi adesea diferit organizate, Banatul reprezintă o regiune în care de-a lungul istoriei se întîlnesc oameni practicînd mai multe religii: ortodoxă, catolică, reformată, luterană, mozaică, mahomedană, şi vorbind mai multe limbi: româna, germana, maghiara, sîrba, bulgara, ceha, slovaca, idiş, ladino. Se regăsesc, de asemenea, forme de administraţie privată şi publică moştenite de la imperiile roman şi bizantin, de la regalitatea ungară, Imperiul Otoman, Casa de Habsburg, Imperiul Austriac  şi Monarhia Austro-Ungară, precum şi de la Vechiul Regat al României.
Încadrat geografic între Mureş şi Crişul Alb (la nord), Tisa (la vest), Dunăre (la sud) şi Munţii Carpaţi (la est), Banatul are o situaţie aparte, avantajat fiind de bogăţiile solului şi subsolului, de varietatea formelor de relief, de clima sa blîndă de influenţa mediteraneană, dar mai cu seamă de «coridoarele» ce au facilitat dintotdeauna legăturile între Sudul şi Centrul, Estul şi Vestul Europei, întîlnirea şi convieţuirea comunităţilor umane de origini şi culturi diverse. Care este structura populaţiei Banatului? Pentru a avea o imagine exactă a veritabilului mozaic comunitar reprezentat de populaţiile ce trăiesc în această regiune şi pentru a cunoaşte patrimoniul cultural regional, trebuie să acordăm interes în primul rînd mişcării demografice din secolul al XVIII-lea; şi aflăm transformările social-politice petrecute odata cu trecerea regiunii de sub dominaţia Imperiului Otoman sub aceea a Casei de Habsburg. În momentul intrării austriecilor în Timişoara şi în Banat, la 1716, documentele consemnează prezenţa mai multor comunităţi aparţinînd religiilor ortodoxă, catolică, musulmană şi mozaică. Un recesămînt al funcţionarului imperial Johann Jakob Ehrler din anul 1774 arată că numărul românilor era de 220.000, al sîrbilor şi grecilor de 100.000, al germanilor de 53.000, al ungurilor şi bulgarilor de 2.400, al evreilor de 3.404. Se adaugă aici un număr relativ redus de spanioli colonizaţi în primele decenii ale veacului al XVIII-lea la Becicherecul Mare, localitate care va împrumuta (pentru o scurtă vreme) numele de Noua Barcelona. Dispariţia lor a fost pusă pe seama neputinţei de adaptare la condiţiile de viaţă destul de dure din această regiune. În timpul călătoriei sale în Banat, istoricui veneţian Francesco Griselini nu i-a mai întîlnit. Alte grupuri comunitar-lingvistice cum ar fi cehii, slovacii şi germanii originari din Boemia, boemii, sînt amintite în documentele datînd din a doua jumătate a secoiului al XVIII - lea. În Banat, populaţia majoritară este de origine română şi cea mai mare parte dintre români este de religie ortodoxă. Un număr relativ redus din rîndul românilor a îmbăţişat cultul catolic, cel mai cunoscut fiind exemplul locuitorilor satului Slatina din districtul Caransebeş. O altă parte, tot minoritară, a preferat religia greco-catolică, rezultatul unui mélange între ortodoxie şi catolicism, extinzînd autoritatea spirituală a Vaticanului în acest colţ al Europei. Biscrica greco-catolică a avut o importanţă spirituală, dar şi în procesul de emancipare social-politică din Banat în cursul secolelor al XIX-lea şi al XX - lea. Ea a fost creată printr-un edict imperial din anul 1738 şi a funcţionat, începînd cu secolul al XIX-lea, sub forma unui episcopat greco-catolic cu sediul la Lugoj. Contribuţia primordială a populaţiei româneşti se reflectă în gospodăriile ţărăneşti, crcşterea vitelor, activităţile miniere, prelucrarea  metalelor, exploatările forestiere şi utilizarea lemnului. Un număr de meşteri sosiţi din Valahia şi Oltenia în secolul al XVIII-lea au reprezentat energii umane jucînd un rol distinct în dezvoltarea civilizaţiei materiale a Banatuiui. Se pot menţiona multe familii originare din Oltenia, ca de exemplu Brediceanu, Broşteanu, Cioroianu, Diaconovici, Gropşianu, Grozescu, Izverniceanu, Nemoianu, Telescu, avînd un rol important în emanciparea social-cuiturală. Cea mai mare parte a românilor erau ţărani deţinători de sesii sau fragmente de sesii, iobagi, jeleri în economia domenială. La fel ca sîrbii din Banat, vor împrumuta de la germani cunoştinţe noi în practica agricolă. Plugul de lemn era răspîndit la toate populaţiile care munceau pamîntul: români, sîrbi şi germani. Urmînd exemplul fermelor germane, gospodariile ţăranilor români încă din secolul al XVIII-lea erau dotate cu uneltele necesare pentru muncile cîmpului:  topor, sapă, hîrleţ, furcă, plug, grapă, lopată, seceră, o căruţă uşoară cu hamuri. Aflăm de la Griselini un exemplu util înţelegerii civilizaţiei regionale şi a convergenţelor comunitare: ,,În vremea cînd contele Clary era preşedintele Administraţiei Banatului, la Slatina, în districtul Caransebeşului, a fost ridicată o sticlărie. Românii se iviră pe dată şi sub îndrumarea unui maestru sticlar învăţară arta de a fabrica sticle, pahare ş.a., care sînt produse acum în cantitate suficientă pentru Banat. De asernenea, în exploatările miniere de pe parcursul celor patru oficii montanistice ale Banatului, precum şi la Ciclova şi Borşa, alături de lucritorii germani, se găsesc şi destui români cărora nu le lipseşte nici iscusinţa, nici experienţa. Tot românii sînt cei ce pot fi folosiţi cu cele mai bune rezultate la orezăria organizată la Ornor de antreprenorul actual”. Versaţi în arta boiangeriei, dar şi în meseriile tehnice, în artele plastice (pictează în manieră bizantină), în arta tiparului, românii sînt apreciaţi în izvoarele vremii ca fiind ingenioşi. Virtuţile lor concurează cu ale celorlalte grupuri din Banat, trăsăturile lor sufleteşti şi mentale conferind ansamblului social-cultural un plus de culoare. Mîncarea constă într-un fel de polenta (mamăligă), preparată din porumb. Şi astăzi se consumă cu multă placere acest aliment. Sîrbii, în schimb, preferă pîinea obişnuită de casă. Amîndouă populaţiile mănîncă slănină crudă, afumată. Obiceiul îl reîntîlnim la maghiari şi germani, metodele de preparare şi de conservare a cărnii (în speţă a cărnii de porc) fiind comună tuturor locuitorilor Banatului şi indicînd particularitatea derivată din interferenţele obiceiurilor lor.  Apropierile şi similitudinile sînt nenumărate şi ele conduc la dezvoltarea unei arte culinare originale. Băutura preferată a românilor a fost răchia, ,,un lichid fiert din corcoduşe şi prune”, în timp ce a germanilor, vinul“. Aceste băuturi au fost produse în cantităţi destul de mari de bănăţeni, tehnica de preparare a lor fiind însuşită de majoritatea gospodăriilor private, indiferent de numele utilizat pentru a le desemna. Şi pentru că i-am amintit pe sîrbi în imediata vecinătate a românilor, trebuie să spunem că istoria lor în această regiune coboară pîna în secolul al XV-lea. Colonizarea sîrbilor pe teritoriul Banatului datează din vremea comitelui Pavel Chinezu, luînd o  oarecare amploare ca urmare a războaielor austro-turce de la finele secolului al XVII-lea. Buni agricultori, exercitînd diverse meşteşuguri, oşteni fideli, ei au avut (şi au) caracteristici asemănătoare cu ale românilor: religia ortodoxă, organizare comunitară, ocupaţii similare legate de agricultură şi creşterea vitelor, aceleaşi aspiraţii de emancipare social-culturală prin influenţe austro-germane. Apropierile se petrec în sfera culturii morale. Biserica şi şcoala le-au conferit acelaşi statut. Însuşi sistemul politic austriac i-a dominat şi i-a stimulat printr-o legislaţie aproape identică. Totuşi, privilegiile conferite de Casa de Habsburg s-au îndreptat mai mult spre sîrbi, lor acordîndu-li-se dreptul de a conduce biserica ortodoxă din imperiu. Mitropolia de Karlowitz a fost în secolul al XVII -lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea unica autoritate ecleziastică de rit greco-oriental (ortodox) recunoscută de Viena. Consecinţele acestor privilegii se vor resimţi în revoluţia intelectuală şi in procesul de modernizare. Prezenţa în spaţiul Banatului a germanilor (şvabilor) – colonizaţi de Carol al VI-lea şi Maria Theresia – creează o complexitate pe toate planurile: economic, social, politic, juridic. Intenţiile oficialităţii nu concordaseră dintru început cu mentalitatea locuitorilor regiunii. Scopul era ridicarea provinciei la nivelul acelora din Europa Centrală, respectiv adaptarea ei la noua conjunctură social-politică. Toate puteau concura la un dezastru. Dar nu s-a întîmplat aşa. Nu atît autoritatea imperială, cît mai cu seamă contactele interumane au jucat un rol extraordinar în crearea unui spaţiu al toleranţei şi al interculturalităţii. Germanii din Banat, cunoscuţi sub numele de svabi, au fost o componentă importantă, un catalizator al vieţii cotidiene. La oraşe, ca şi la sate, ei şi-au afirmat personalitatea, reprezentîndu-se pe sine prin tot ceea ce construiau. La nivelul sccolului al XVIII-lea ei nu trebuie consideraţi ca subordonaţi, încîntaţi a executa ordinele venite de la Viena. Adeseori sînt cu totul altceva. Mulţi dintre ei au sosit din Alsacia şi se întîmplă să provină din medii sociale vorbitoare de franceză; practicau un dialect deosebit de acela al austriecilor. Prin tradiţie, se înrudeau cu locuitorii din regiunile de vest ale Germaniei de astăzi. Foarte harnici, erau pricepuţi la aproape orice meserie. Munceau mult, întotdeauna cu dăruire, niciodată cu superficialitate. Îndemînarea, disciplina şi spiritul organizatoric au fost trăsăturile particulare ale şvabilor şi au avut o influenţă pozitivă asupra întregii populaţii din Banat. Curioşi, dornici să înveţe, să-şi insuşească felurite cunostinţe, şvabii s-au acomodat uşor în mediul social al regiunii. Începînd cu secolul al XIX-lea, participaseră la sărbătorile românilor, sîrbilor, maghiarilor. Fuseseră cunoscători ai mai multor limbi, ceea ce le-a facilitat comunicarea cu ceilalţi; s-au considerat dintotdeauna locuitorii acestei regiuni. La fel au fost consideraţi de celelalte populaţii. Repartiţia pămîntului către şvabi nu s-a făcut în detrimentul agriculturii practicate pînă atunci: ,,...întregul teritoriu neagrar era folosit ca păşune şi în aceste condiţii lotul de pămînt repartizat ca ogor colonistului german nu a afectat suprafeţele agricole lucrate de ţăranii români, ci a redus numai păşunatul extensiv, ineficient”. Instrucţiunile lui Iosif al II-lea privind administrarea regiunii menţionează şi ,,împărţirea terenurilor arabile se va face în funcţie de braţele de muncă ale famiilor fără deosebire între membrii celor trei «naţiuni» ale Banatului”. Satele coloniştilor germani, mai numeroase în părţile central-nordice şi de vest ale regiunii, au fost ridicate pe baza unor proiecte. Există hărţi cadastrale ale satelor bănăţene din secolul al XVIII-lea din care se poate desluşi o imagine exactă a aşezărilor: configuraţia locului, zonele agricole din hotar, resursele de ape şi de minereuri, drumurile. De evidenţa patrimoniului funciar şi a veniturilor impozabile se interesau autorităţile habsburgice. Administraţia imperială introduce în satele de colonizare şvăbeşti sistematizarea teritorială prin dispunerea străzilor în unghi drept unele faţă de celelalte; sistemul acesta de caroiaj regular al străzilor este extins şi în unele sate vechi româneşti, cum at fi Alioşul la 1785, Balinţul la 1776 şi 1817, Bara la 1828, înlocuind structura prexistentă.

Victor NEUMANN
Material preluat din volumul „Multiculturalitatea Banatului”, apărut la Editura Universității „Ioan Cuza” din Iași, 2015