TIMIŞOARA INTERBELICĂ: ÎNTRE <ETNICITĂŢILE FICTIVE> ŞI SOCIETATEA DESCHISĂ
În acest articol mi-am propus să atrag atenţia asupra fizionomiei identitare a Timişoarei interbelice, o urbe aflată la confluenţa culturilor şi civilizaţiilor, între Europa Centrală şi Europa de Sud-Est. Voi avea în vedere aceasta pentru anii de după primul război mondial, atunci cînd regiunea Banat (a cărei capitală este Timişoara) fusese împărţită între statele român, sîrb şi ungar şi cînd una dintre temele îndelung discutate era conservarea diverselor moşteniri ale Imperiului Austriac şi ale Monarhiei Austro-Ungare. Numeroase au fost pledoariile pentru păstrarea unei regiuni nedivizate a Banatului. Ele stăruiau asupra raţiunilor geografice, administrative şi economice pentru care trebuia păstrată unitatea regiunii. Iată ce se scria într-unul din memoriile prezentate la Conferinţa de Pace de la Paris:
“A împărţi Banatul ar însemna ruina economică, industrială şi comercială a acestei provincii şi a locuitorilor ei. Noi nu cunoaştem decît în mod vag motivele strategice şi etnice care au putut da naştere acestei idei de a împărţi Banatul şi noi credem că nimeni niciodată nu va putea afirma că împărţirea s-ar putea face fără a expune provincia la un total dezastru economic.Unitatea geografică şi economică a fost în cursul timpului un fapt necontestat, (astfel) încît niciodată în cursul istoriei această provincie n-a aparţinut în acelaşi timp decît unui singur stat.... Această provincie formează un dreptunghi regulat, ale cărui frontiere sînt constituite de trei mari fluvii, Mureşul, Tisa şi Dunărea, precum şi de Munţii Carpaţi. În interiorul acestui dreptunghi se găseşte un întreg sistem de canale navigabile, de căi ferate, de şosele, care leagă toată provincia cu Tisa şi Dunărea....” (Cf. Memoriul prezentat la Conferinţa de pace de la Paris de delegaţia şvabilor din Banat publicat în Revista Institutului Social Banat-Crişana, an. XII, Noiembrie-Decembrie 1943, Timişoara, p. 421) .
Sub presiunea ideologiilor naţionaliste şi a consecinţelor războiului, documentele de acest fel omiseseră însă referinţele la pluralitatea moştenirilor social-culturale şi religioase ale urbei. Adică, la moştenirile vizibile în coabitarea bisericilor ortodoxă şi catolică; în interferenţele germano-austro-româno-sîrbe; în asocierea evreilor germani vorbitori ai limbii idiş cu evreii spanioli vorbitori ai limbii ladino ori în asimilarea evreilor emancipaţi la alte culturi precum acelea de limbă germană sau de limbă maghiară. Toate acestea simbolizau atunci o istorie pe care locuitorii Timişoarei o recunoşteau ca fiind a lor şi pe care voiau s-o continue. Interferenţele – căci despre ele este vorba - erau consecinţa firească a istoriei amalgamate a unui oraş de graniţă, fapt ce se regăseşte în denumirile lui în mai multe limbi: Timişoara/Temeswar/Temesvár/Temeschburg/Temisvaru; în presa plurilingvă, germană, maghiară şi română; în comportamentul social nediscriminator, în iniţitiavele individuale şi civice, în dispoziţia cooperantă a autorităţilor administrative.
Împărțirea regiunii, aşa cum se decisese prin Tratatul de pace de la Paris, crease nu numai tensiuni între cele trei state vecine, România, Serbia şi Ungaria, ci şi teama locuitorilor cu privire la politicile centraliste şi ideologiile etnonaţionaliste. Pe de altă parte, o problemă a statelor formate pe criterii etnonaţionale după primul război a fost aceea a recunoaşterii şi a integrării regiunilor avînd un patrimoniu cu origini diverse. Noile autorităţi aveau în faţă cîteva provocări: expresiile multi- şi interculturale, existenţa mai multor religii, recunoaşterea istoriilor plurale. Acestea nu aveau corespondent în identitatea formulată pe baza unei fictive ethnicity (etnicităţi fictive), aşa cum îşi imaginaseră elitele vremii. Partidelor politice şi guvernelor interbelice ale României, chiar şi celor mai tolerante, nu le era simplu să admită că societatea Timişoarei era rezultatul interferenţei mai multor limbi şi culturi, că ea nu aparţinea unei singure expresii religioase şi nu purta însemnele unei aşa-numite specificităţi etnonaţionale. Culturile şi istoriile plurale nu aveau corespondenţă în orientările monolingve şi monoculturale ale statului-naţiune.
Recensămintele imperialiste şi naţionaliste au servit ierarhiilor politice, administraţiilor centralizate, desenării hărţii Europei din secolele al XIX-lea şi al XX-lea (cf. Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemér Mezei, Recensământul din 1910 – Transilvania, Editura Staff, Bucureşti, 1999, p. 548-550). În anul 1910, vorbitorii nativi de germană erau cei mai numeroşi, 32.963 din totalul locuitorilor. O explicaţie e utilă. Începînd cu Iosif al II-lea, fără a o impune, autorităţile habsburgice au agreat germana ca mijloc de comunicare cu masa populaţiei; aceasta pentru că Timişoara fusese populată în secolul al XVIII-lea cu colonişti de origine germană (şvabii), masa acestora necunoscînd o altă limbă decît germana; în al doilea rînd, coloniştii italieni, spanioli şi francezi au fost asimilaţi de cei germani; în al treilea rînd, în procesul emancipării şi modernizării, germana fusese limba în care s-au format elitele din toate regiunile imperiului, prin intermediul ei răspîndindu-se tiparul. Observaţia lui Benedict Anderson cum că germana dobîndise un dublu statut, universal-imperial şi particular-naţional are o perfectă acoperire în acest caz (Comunităţi imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspîndirii naţionalismului, Traducere de Roxana Oltean şi Ioana Potrache, Editura Integral, Bucureşti, 2000, p.81.). La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, germana reprezenta nu doar o referinţă pentru codul cultural şi civic al întregii populaţii, dar şi pentru ideologia şi mişcările etnonaţionaliste. Era timpul în care persoanele şi grupurile erau din ce în ce mai des identificate pe bază de limbă şi diferenţe culturale. Cît priveşte vorbitorii de maghiară din Timişoara, numărul acestora, 28.645, reflectă o creştere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea datorată schimbărilor politice petrecute după revoluţia de la 1848 cînd maghiara a luat locul latinei şi/sau germanei în administraţia statală şi cînd aristocraţia Ungariei a preferat-o în scopul recunoaşterii în ochii marii mase a locuitorilor ţărani.
Divizarea în funcţie de limbă şi de religie nu corespundea decît arareori cu aspiraţiile sociale şi nici cu acelea intelectuale ale majorităţii locuitorilor Timişoarei. În anii 1900-1910, oraşul continua să existe în temeiul propriilor sale coordonate, avînd ca orientare general acceptată cooperarea dintre cetăţeni în scopul binelui de obşte. La vremea aceea, Budapesta fusese surprinsă de faptul că Timişoara sfida orientările ideologice dominante, respectiv naţionalismul lingvistic. De exemplu, regimul ungar observa cum limba germană continua să deţină o pondere apreciabilă nu doar în comunicarea interpersonală, dar şi în învăţămînt, cultură şi presă. Cel mai important ziar local era Temeswarer Zeitung. În pofida politicii de maghiarizare, 32.963 de locuitori ai Timişoarei continuau să vorbească germana ca limbă maternă. Vorbitorii de română numărau 7.593, iar cei de sîrbă, 3.490, ceea ce indica o normalitate a relaţiilor sociale (cf. Traian Rotariu...Recensămîntul din 1910. Transilvania, p.548).
Cît despre cultele religioase, chiar dacă romano-catolicii reprezentau majoritatea, 49.981 din totalul de 74. 003 locuitori ai oraşului, conştiinţa religioasă nu fusese îngrădită. Practicarea religiilor ortodoxă, mozaică, reformato-calvină, evanghelico-luterană şi greco-catolică a fost liberă, bisericile şi sinagogile amintitelor culte împînzind cartierele oraşului. Diversitatea stimulase organizarea în asociaţii profesionale, tehnice şi ştiinţifice. Burghezia avea multe iniţiative liberale, fiind susţinută de administraţia locală, iar orientarea social-democrată fusese parte a culturii politice a majorităţii cetăţenilor oraşului.
* * *
Statistica populaţiei Timişoarei interbelice realizată de statul român arată transformările social-culturale, dar şi continuitatea în relaţia dintre majoritate şi minorităţi Categoria de identitate care deţine puterea se schimbă comparativ cu epoca anterioară, “naţionalitatea” sau etnocultura devenind esenţială în mentalitatea recenzentului (vezi criteriile şi noţiunile uzitate în Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, editat de dr. Sabin Manuilă, Vol. I-X, Editura Institutului Central de Statistică, Bucureşti, 1938-1940).
În vreme ce politica de maghiarizare avusese ca obiectiv asimilarea lingvistică şi cetăţenească a locuitorilor părţii ungare a monarhiei, românizarea a introdus politica diferenţelor în funcţie de origini etnoculturale şi de numărul persoanelor existente în comunitatea respectivă. Pentru recenzent, noţiunea de “naţionalitate” fusese echivalentă cu aceea de “neam” (semnificaţia în română fiind aceea de trib sau rasă). În felul acesta, cel ce clasifică consideră că oferă date precise, fără ambiguităţi. Vechile criterii, limba şi religia, nu dispar, în schimb, dobîndesc noi sensuri. Statistica locuitorilor Timişoarei din anul 1930 (Recensămîntul.... Vol. II, Neam, limbă maternă, religie, Bucureşti, 1938, p. 468-469) sugerează faptul că statul român era preocupat de ideea de naţiune, respectiv de apartenenţa la o naţionalitate. Fusese o tendinţă generală a statelor nou constituite după primul război mondial şi care era inclusă în limbajele social-politice esenţialiste. Definirea identităţii potrivit apartenenţei “etnonaţionale” generase o nesiguranţă, oraşele şi regiunile în care coabitau majoritatea şi minorităţile presupunînd integrarea diversităţii de culturi, religii şi istorii, dar şi nuanţări atunci cînd era vorba de identitatea persoanei sau a grupurilor. La vremea respectivă, circa 30% din populaţia Românei aparţinea unui alt grup cultural, respectiv unei alte “naţionalităţi” decît aceea română.
Prof. univ. dr. Victor NEUMANN
Articolul a fost publicat integral în cartea profesorului Victor Neumann, Interculturalitatea Banatului, ediția a III-a, Editura Universității Al. Ioan Cuza, Iași, 2015, p. 45-72; precum și în ediția germană, Die Interkulturalitaet des Banats, Frank und Timme Verlag, Berlin, 2015, p. 43-70. Ambele cărți au fost lansate vineri, 22 mai 2015, la București în cadrul Bookfest, în prezența autorului.
