Joi, 6 octombrie se împlinesc 120 de ani de la nașterea lui Petre Țuțea, cel care a fost supranumit un ”Socrate roman”, datorită preocupărilor filosofice și a rolului educativ pe care și l-a asumat, chiar și atunci când a fost închis și batjocorit de comuniști. Din cauza persecuției a publicat foarte puțin înainte de 1989, însă imediat după căderea comunismului, scrierile și interviurile sale au început să fie difuzate, iar el asaltat de jurnaliști. În rândurile ce urmează, pe scurt, câteva cuvinte despre viața unui om contestat, care a făcut parte atât din Partidul Comunist, cât și din Mișcarea Legionară.
Politician, jurist, economist, eseist, filosof și publicist roman, acesta a văzut lumina zilei în comuna Boteni din județul Argeș, unde a urmat și școala primară. În 1913 a început studiile secundare la Gimnaziul ”Dinicu Golescu” din Câmpulung, până în 1917, apoi, după Primul Război Mondial le-a continuat la Liceul ”George Barițiu” din Cluj-Napoca. Ulterior a frecventat cursurile Facultăţii de Drept a Universității din Cluj, unde, în 1929, și-a susținut și doctoratul în drept administrativ, cu calificativul Magna cum Laudae. Tot atunci a debutat publicistic cu un pamflet în ”Chemarea tinerimii române”, iar în următorii ani a semnat articole și în alte publicații. În 1935 a publicat, împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu și Petre Ercuță, ”Manifestul revoluției naționale”, un volum în care sunt criticate liberalismul, bolșevismul, dar și conservatorismul.
”Într-un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e statul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca-n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi – în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu”, se arată în prefața volumului.
Ulterior a devenit simpatizant al Mișcării Legionare, care i-a încredințat funcția de secretar general la Ministerul Economiei și a făcut parte din diverse delegații care au purtat negocieri economice la Berlin și Moscova.
În perioada care a urmat momentului 23 august 1944, a continuat să lucreze în același minister, la Direcția Încurajării Exportului, apoi ca funcționar în Direcția Studii și Documentare, și ulterior în Direcția Acorduri, unde a devenit protejat al lui Lucrețiu Pătrășcanu, fostul său coleg de la PCR. Ţuţea a scăpat în primă fază de epurările succesive din aparatul de stat ale „elementelor burgheze”, făcute de comuniști, însă, la doar două săptămâni după destituirea lui Pătrășcanu, a fost arestat și închis fără proces, la Ocnele Mari, iar mai apoi la Jilava. Acuzațiile care i s-au adus au fost de spionaj în favoarea anglo-americanilor, însă, în fapt, la 11 februarie 1948 diplomatul britanic John Bennet a înaintat la Foreign Office un raport asupra situației economice din România, citând dintr-o lucrare redactată cu mai mulţi ani în urmă de Petre Țuțea.
În anul 1953 a fost eliberat, însă după doar trei ani a fost din nou arestat, sub acuzația de uneltire contra ordinii sociale şi condamnat la zece ani de închisoare. În 1959 a fost judecat din nou, pedeapsa, de data aceasta, fiind de 18 ani de muncă silnică şi 8 ani de degradare civică.
În august 1964 Petre Ţuţea a fost eliberat în urma amnistiei generale și și-a continuat viața trăind din ajutorul social. Umilința nu s-a oprit aici, pentru că în primăvara anului 1968 i s-a întocmit o ”fișă personală” prin care i se cerea să meargă la muncă, desi avea deja vârsta de pensionare; numai că deținuților politici nu li se recunoștea perioada de detenție drept „vechime în muncă”. Printre altele, documentul mai făcea referire și la „poziția sa dușmănoasă semnalată de mai mulți informatori”.
Trebuie să menționăm că după eliberarea din închisoare, Țuțea a trăit modest până la sfârșitul vieții, într-o garsonieră din apropierea Parcului Cișmigiu și până la căderea comunismului a fost urmărit în permanență de Securitate. Câțiva prieteni au reușit să obțină pentru el un mic ajutor bănesc și mâncare de la Casa Scriitorilor.
Petre Țuțea a realizat numeroase proiecte în timpul vieţii, însă cele mai multe au rămas în manuscris: eseuri, dialoguri filosofice, teologice și antropologice. Singurele sale apariţii au fost reprezentate de mici texte, publicate în revistele ”Familia” și ”Tribuna”, însă el nu a apucat să îşi vadă numele pe vreo apariţie editorială.
După 1989 întreaga ţară a descoperit un orator remarcabil, care până atunci a fost cunoscut doar unui cerc restrâns de admiratori, iar reprezentanţii media s-au înghesuit să realizeze interviuri şi documentare. A rămas celebră afirmația făcută după alegerile din 20 mai 1990, câștigate de Ion Iliescu și FSN: ”Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare”.
A trecut la cele veșnice pe 3 decembrie 1991, la București, la vârsta de 89 de ani. A fost înmormântat în localitatea natală, Boteni, unde corpul său neînsufleţit a fost transportat cu o maşină care ducea în acea direcţie morcovi. Înmormântarea a avut loc în ziua Sfântului Nicolae, iar drumul sicriului spre locul de veci a fost făcut într-un car tras de boi.
”Acum, mai la bătrânețe, pot să spun că fără Dumnezeu și fără nemurire nu există adevăr” – Petre Țuțea.
Răzvan IDVOREAN
