Pentru că anul acesta se împlinesc 470 ani de la momentul în care Timișoara a căzut sub ocupația Imperiului Otoman, prezentăm în cele ce urmează, câteva din impresiile de călătorie lăsate de istoricul otoman Evliyâ Çelebi, care în secolul al XVII-lea a ajuns să viziteze Banatul și Timișoara. Bibliografia, în redactarea acestei pagini, trimite, printre altele, la revista Analele Banatului din anul 1928, la cele consemnate de scriitorul și cineastul american Louis Werner, în „Saudi Aramco World”, tiparituriromanesti. wordpress.com etc.
Originile călătorului otoman
Evliyâ Çelebi s-a născut în districtul Istanbulului, Unqapanı, în luna lui martie a leatului creștin 1611, în familia aurarului imperial dervish (călugăr musulman, căutător mistic) Mehmed Zılli Ağa. Genealogia paternă a lui Çelebi ajunge până la imami (lideri spirituali) ai istoriei islamice timpurii, în care se regăsesc povești populare care se păstrează în memoria otomană. În mai multe puncte ale operei sale, Evliyâ Çelebi susține că strămoșul său din secolul al XIII-lea, Ece Yaqub (Iacob), provine din regiunea transoxaniană Māhān (din Iran) și a venit în Anatolia cu Ertuğrul Gazi (conducător al unui trib ce provine dintr-o ramură a turcilor oghuzi), încercând să unească în persoana sa cele două principale fire legitime ale dinastiei otomane, și anume moștenirea turcă și islamică. Chiar dacă afirmația lui potrivit căreia tatăl său era un războinic al credinței sub Süleyman I este considerată anacronică, afirmația lui că a contribuit ca bijutier de curte la operele de artă pioase în timpul domniei lui Ahmed I este mai fiabilă.
Despre mama lui Evliyâ Çelebi se cunoaște că ar fi de proveniență abhază și a crescut ca „fată sclavă” în palatul lui Ahmed I și că a avut relații de familie cu lideri de stat și guvernanți provinciali ai vremii (vizirul Melek Ahmed Pașa era vărul ei), fapt care avea să joace un rol decisiv în viața sa viitoare.
Educația lui Çelebi
Evliyâ Çelebi a avut o educație privilegiată, iar numele și l-a luat de la profesorul său preferat, imamul de curte Evliyâ Mehmet Efendi. Çelebi a învățat esențialul unei educații religioase, a absolvit apoi o școală pentru recitarea „Coran”-ului și a participat la prelegeri publice în moschei, precum și la lecții private în palat conduse de personalități ale vieții culturale otomane, existând indicii că frecventa cercurile intelectuale ale acestor personalități.
În anul 1636 Evliyâ Çelebi a fost introdus la sultanul Murad IV și a început studiile într-o mare varietate de arte și științe la Școala Palatului. În momentul în care a părăsit Palatul în calitate de cavaler, în anul 1638, abilitățile sale extraordinare în calitate de animator inteligent și bine informat au fost dezvoltate pe deplin. Çelebi a fost deosebit de talentat în muzică, în recitalul „Coran”-ului și povestire și s-a descris ca un burlac, căutător mistic, umil (faqir) și ca cineva care are mulți prieteni și interese.
Primele călătorii și pasiunea pentru acestea
Printr-un foarte mare progres spiritual, Evliyâ Çelebi a câștigat favoarea sultanului, aceasta aducându-i permisiunea imperială de a-și face primele scurte călătorii, la Bursa și Ismet, apoi la Trabzon și prin Caucaz, la Marea Azov în Crimeea. Întorcându-se acasă cu nava, a supraviețuit unei furtuni din Marea Neagră, despre aceasta Çelebi consemnând că „am fost aruncați într-un vârtej de durere. Vântul, acum înaintea noastră, acum în spatele nostru, fără să știm în ce direcție ar trebui să mergem ... Toți marinarii s-au făcut palizi și au început să-și frece mâinile”. Evliyâ Çelebi și prietenii săi au reușit să se salveze de la naufragiu, fugind la barca de salvare, iar pentru tot restul vieții Evliyâ nu a mai călătorit pe marea liberă.
Sub patronajul curții imperiale, Evliyâ Çelebi a continuat călătoriile, ajungând până la Belgrad, la Bagdad și Cairo, uneori ca reprezentant oficial al guvernului și alteori pe cont propriu. Rezultatul acestor călătorii a fost lucrarea sa principală, „Cartea călătoriilor”, care a mai fost denumită și „Cronica unui călător”.
Încă din fragedă copilărie, Evliyâ Çelebi a avut mare pasiune pentru a deveni un călător pe mapamond, un adevărat explorator. Despre planurile sale din tinerețe asupra călătoriilor ce-l preocupau atât de mult el scrie următoarele: „Cutreirând pe jos frumoasele regiuni din împrejurimile Istanbulului, sate, orașe și câteva grădini de trandafiri asemănătoare grădinei Irem, s-a deșteptat atunci în sufletul meu dorința de călătorii mai mari și-mi ziceam: dacă voi scăpa de sub tutela tatălui, mamei, fraților mei, învățătorului meu, am să mă fac călător mondial”.
La 20 de ani viața de călătorie a lui Evliyâ Çelebi este atestată că a început cu un vis în care l-a cunoscut nu numai pe profetul Mahomed, ci și pe prietenii acestuia și pe primii patru califi ai Islamului, alături de o mulțime de personalități mai puțin islamice. Copleșit de prezența lor, el a devenit legat de limbă și în loc să ceară șefa’at („mijlocire”), a cerut seyahat („călătorie”) - și i s-au acordat ambele. După cum i s-a spus mai târziu în vis, „Vei călători prin întreaga lume și vei fi o minunăție între oameni. Dintre țările prin care vei trece, dintre castelele lor, cetățile lor, antichitățile minunate, mâncarea și băuturile... întinderea provinciilor și durata zilei de acolo, întocmește o descriere care va fi un monument demn de tine”.
Peregrinările sale pe mapamond Çelebi avea să le consemneze, așa cum i s-a spus în vis, în „Cartea călătoriilor”, această adevărată moștenire a sa cuprinzând zece volume și mii de pagini compuse într-un limbaj exuberant și jucăuș, plin de aluzii la „Coran”, cu proverbe populare în arabă și turcă, clasic. Până în prezent, doar părți din aceste volume au fost traduse în engleză.
Despre Çelebi se arată că deținea o imaginație vie, amestecând realul și fantezia și că ar fi descris locuri pe care nu le-ar fi putut vizita. Evliyâ Çelebi a fost remarcat pentru anecdotele sale fascinante și stilul fermecător în scrierile sale despre etnografia, istoria și geografia Imperiului Otoman și a țărilor învecinate și despre lucrările interioare ale guvernului otoman în secolul al XVII-lea.
În Cartea I, călătoriile sale au început în propriul oraș, Istanbul. Acest prim volum este un inventar complet al moscheilor, cartierelor și istoriei orașului, începând cu întemeierea sa apocrifă de către profetul Vechiului Testament Solomon, trecând prin capturarea sa de Mehmet „Cuceritorul” în 1453 (la care străbunicul său a fost purtătorul steagului sultanului) și terminând cu o descriere detaliată a marii procesiuni comandate de sultanul Murat IV în anul 1638, înainte de a începe să cucerească Bagdad-ul.
Volumele 3-8 din „Cartea călătoriilor” sunt adesea răscolite cronologic și geografic, în timp ce autorul a alergat de la un capăt al Imperiului Otoman la altul pentru a răspunde la următorul apel al datoriei, menționând doar câteva locuri pe itinerarul său, Crimeea, în primele zile ale dinastiei Romanov, Viena, în perioada înaltă a Habsburgilor, Dubrovnik în timpul rivalității sale cu Republica Venețiană.
Evliyâ Çelebi a descris bătăliile pierdute ale otomanilor, cum ar fi bătălia de la Sf. Gotthard, în 1664, cu imperiul habsburgilor, și asediile câștigate, cum ar fi asediul Uyvar, Ungaria în 1663, și asediul lui Candia, Creta, în 1669.
Evliyâ Çelebi a relatat și alte povești, considerate „apocrife”, despre cum ar fi crezut că Lumea Nouă a fost descoperită, despre cum doi preoți, un spaniol și un portughez, au venit pentru prima dată la sultanul Baiazid II, în vis, oferindu-i să-i arate drumul peste mare, dar sultanul era ocupat cu supunerea orașului Mecca și le-a refuzat oferta, cei doi preoții plecând să facă aceeași ofertă Papei.
Evliyâ Çelebi a povestit că a intervievat nativii americani la Rotterdam în timpul vizitei pe care a afirmat că a făcut-o acolo în 1663. Deși numele său apare pe o listă a delegaților otomani în această vizită, se consideră că Çelebi nu ar fi fost în orașul olandez. Referitor la această vizită, Çelebi spune despre indieni (americanii, care ar fi fost prezenți la Rotterdam) că au adresat injurii la adresa unor preoți, spunându-le că „lumea noastră era pașnică, dar a fost umplută de oameni lacomi, oameni din această lume (Lumea Veche) care fac război în fiecare an și ne scurtează viața”.
De-a lungul vieții sale, Evliyâ Çelebi a asistat la 22 de bătălii, a traversat teritoriile a 18 monarhi și a auzit 147 de limbi vorbite.
Evliyâ Çelebi despre Cetatea Timișoarei
În anul 1660 Evliyâ Çelebi a vizitat Banatul și a poposit la Timișoara, Cetate despre care, în „Cartea călătoriilor”, scria că avea peste 36.000 de locuitori. În anul 1552 Timișoara avea să cadă sub ocupația otomană, iar timp de peste 160 de ani a rămas sub această ocupație, până când, în anul 1716, viteazul prinț Eugeniu de Savoya a eliberat Cetatea Timișoarei.
Potrivit descrierii Cetății Timișoarei de către călătorul otoman, aceasta se afla „așezată în mlaștinile râului Timiș întocmai ca o broască țestoasă ce stă culcată în apă și ale cărei picioare ar fi cele patru mari bastioane, capul, fortăreața internă (Castelul), iar corpul extenziunea ei, așa că privită în ansamblu are forma pentagonală. Cetatea nu e construită din cărămidă și nici din piatră, ci peste tot e din lemn gros și tare de stejar. Gardul de nuiele ce o înconjoară e în așa fel îngrădit că parcă ar fi un perete subțire de zid, ceea ce dă cetății un frumos aspect. Făcut de un iscusit maestru (arhitect), acest gard e din viță de vie sălbatică și cum e tencuit cu var și gips ne înfățișează cetatea colorată în alb”.
În celebra sa lucrare, Evliyâ Çelebi scrie despre Cetatea Timișoarei din secolul al XVII-lea: „Această prea puternică fortăreață este minunat apărată și deci imposibil de ocupat, afară numai de cazul când prin înconjurare ar fi închisă”. Tot în paginile lucrării sale, Çelebi, referitor la Cetatea Timișoarei, se întreabă: „S-ar putea însă pune întrebarea că această cetate, care e construită numai din lemn, cu timpul oare n-ar putrezi?” și tot el oferă răspunsul: „Pentru aceasta se ia măsuri ca stâlpii de lemn, pe măsură ce putrezesc, să fie, din 40 în 40 de ani, scoși unul câte unul și înlocuiți, în care scop stau la dispoziția lucrărilor vreo 70 de sate; de altfel, stâlpii gardului, mereu stând în mlaștini de apă, cu vremea se întăresc ca lemnul de abanos și devenind așa de puternici că par a fi din oțel de Nakhcivan (oraș armean) prefac puternicul zid într-un adevărat zăgaz de Sirvan (ținut muntos din Marea Caspică). Lățimea gardului e cam de 50, iar pe alocurea chiar de 60 picioare, ceea ce dă prea bine posibilitate călăreților a juca deasupra dsirid (un joc turcesc, de exercițiu, al călăreților), nefiind gardul, nici în acest caz, îngust. Cetatea e împrejmuită cu un șanț adânc și are, în trei părți laterale, cameri de veghere cu terase către șanțul ce o înconjoară, pentru posturile de observare. În fiecare seară cântă nouă orchestre, iar sentinelele, dând consemne, strigă: «Unul e Dumnezeu, unul!» și așa străjuiesc, păzind mai departe până dimineața în zori. Noaptea circulă necontenit, după datina lui Allah, câte 12 din cei 24 Aga. Această cetate e fără metereze și fără turnuri de apărare; ea are însă o mulțime de găuri pentru tunuri”.
Despre Castelul Cetății Timișoarei (actualul Muzeu Național al Banatului), călătorul otoman scrie următoarele în paginile lucrării sale: „Fortăreața internă e situată în colțul de Sud al Cetății exterioare, e din piatră, are formă patrunghi-ulară, e construită foarte frumos și, înconjurată fiind de apele râului Timiș, formează un fel de insulă. E o frumoasă clădire compactă, simplă, prin ale cărei șanțuri curg apele Timișului. Are trei porți de fier, cu boltituri compacte din cărămidă, porți ce se deschid către oraș, legate între ele prin câte un pod mobil. Cetatea aceasta din interiorul orașului e prevăzută pe margini cu cinci frumoase turnuri din cărămidă, foarte țuguiete, îmbrăcate cu scânduri și sus terminându-se cu un steguleț; întrânsa (în cetate) e o largă piață a Castelului pavată nu cu scânduri ci cu ciment; aci, în piața aceasta, în afară de Comandant, Ketcudan, Imamon și Muezini, nu mai locuiește nimeni.Turnurile (cetătii), magazinele, sunt toate pline cu comori, cu echipament de răsboiu; alte lucruri însă aproape că nu sunt”.
Despre populația Timișoarei, Çelebi a scris că „este pașnică, modestă și ascultătoare. Are luptători voioși, negustori și oameni învățați. Locuitorii, în mare parte, port haine de postav, un fel de șube mari cu copci și pantaloni bazonați în genunchi cu piele de marochin; pe cap au calpane din postav verde iar în picioare port niște papuci groși. În urma prielnicei stări sanitare, deci a unei agreabile naturi, locuitorii sunt voioși și bine chivernisiți”.
Despre hrana și băutura locuitorilor din Cetatea Timișoarei din secolul al XVII-lea Evliyâ Çelebi scrie că „interesante și caracteristice se poate aminti, între altele, cipăi-franzeluțe, plăcintele cu unt, plăcintele cu miere, supa neagră, varza și dovlecei umpluți. Între băuturi e de remarcat vișinata și apa de miere. A bea vin în această regiune e o mare rușine; de preferință se bea mai ales apă de miere. Mierea și untul de aici au renume mondial. În această țară cresc pe dealurile ei, cum în nici o altă țară nu sunt, diferite soiuri de vișini, fragi, pruni, porumbe”.
Despre animalele din Cetate și din apropierea acesteia, călătorul otoman a consemnat: „Dintre speciile de animale cai, boi, bivoli, oi și miei sunt în împrejurimi atâtea, că numai Dumnezeu le știe. Creștinii trecuți la legea turcească când văd catâri, cămile ori măgari se sperie și fug cu groază de teama lor”.
Referindu-se la clima Banatului, Çelebi a consemnat că este „relativ rece, aici nu cresc smochini, măslini, măr de granat și bumbac, dar în schimb pere se află foarte multe”.
Evliyâ Çelebi a vizitat, de asemenea, orașele transilvănene Turda, Beiuș și Cluj.
Material îngrijit de Cornel Seracin
Foto: Analele Banatului, 1928 și ro.wikipedia.org
