Represiunea sângeroasă şi măsurile draconice luate de nobilimea maghiară, după înfrângerea, în vara anului 1514 (chiar sub zidurile Timişoarei), a răsculaţilor conduşi de Gheorghe Doja (care a trăit între 1477-1514), au contribuit la scăderea dramatică a capacităţii de apărare a cetăţii timişene.
Faptul că iobagii nu mai puteau să facă parte din garnizoana acesteia sau din oastea comitatului a atras după sine, cum era de aşteptat, defecţiuni grave în organizarea militară a provinciei bănăţene şi implicit o slăbire a forţei de rezistenţă a Regatului Ungar în faţa expansiunii otomane.
Toate acestea se petrec într-o vreme în care pericolul turcesc se amplifică. Acum, padişahul (suveranul, monarhul [conducătorul] absolut, „împăratul”) Imperiului Otoman, Süleyman Magnificul (care a domnit între 1520-1566), reia atacurile împotriva Ungariei, cucerind cetatea Šabac (din vestul Serbiei de astăzi) şi asediind, în 1521, Belgradul. În această împrejurare, sultanul (suveranul) de la Istanbul îl trimite pe unul dintre iscusiţii săi „generali”, şi anume pe Mehmed Hyde Paşa, în fruntea unui corp expediţionar, numărând 40.000 de războinici, în direcţia Timişoarei, cu scopul de a împiedica trupele creştine din Banat să intervină în sprijinul Belgradului. După ce traversează Dunărea pe la Palanca şi Panciova, osmanlâii înaintează nestingheriţi până la Peciul Nou unde, totuşi, sunt stopaţi. Retrăgându-se spre Belgrad, invadatorii jefuiesc totul în cale, pustiind întreaga regiune pe care o străbat.
Cucerind Belgradul, la 29 august 1521, turcii întreprind, în anul următor, o nouă expediţie în Banat, stăvilită şi ea tot la Peciul Nou. Şi de această dată, comitatul timişan este prădat crunt, păgânii punând mâna pe o mulţime de vite şi luând în robie peste 1.500 de localnici. După toate aceste evenimente, viaţa oraşului Timişoara va avea foarte mult de suferit.
Slăbită, ca urmare a numeroaselor confruntări cu oştile Islamului, dar şi de măsurile deosebit de aspre luate împotriva ţărănimii după evenimentele din 1514 (măsuri ce o vor lipsi de cea mai mare parte a potenţialului său militar), armata maghiară este zdrobită de otomani la Mohács (oraş în sudul Ungariei de astăzi), în 29 august 1526, ocazie cu care însuşi regele Ungariei şi al Boemiei, Ludovic al II-lea Jagiello (care a domnit între 1516-1526), va pieri în luptă, iar Buda este ocupată la scurt timp (pe 11 septembrie) de trupele turceşti.
În anii care au urmat vor avea loc confruntări sângeroase între Ioan Zápolya (voievodul Transilvaniei, între 1510-1526, şi regele Ungariei Răsăritene, între 1526-1540) şi Ferdinand de Habsburg (regele Boemiei şi Ungariei Apusene, între 1526-1563, şi împărat al Sfântului Imperiu Roman de Neam German, între 1556-1564) pentru preluarea „Coroanei Sfântului Ştefan”, care vor influenţa negativ şi situaţia Timişoarei. În anul 1529, Zápolya solicită sprijinul otomanilor, care ocupă iarăşi (în 8 septembrie 1529) Buda, „reinstalându-1 aici ca rege al Ungariei pe protejatul lor”. Luptele cu imperialii continuă până la 24 februarie 1538 (în conflict intervenind şi Petru Rareş, domnul Moldovei [între 1527-1538 şi 1541-1546]), când între beligeranţi se ajunge la un consens, ratificându-se, la Oradea, o pace prin care se hotăra ca Ungaria Răsăriteană şi Transilvania să intre în stăpânirea viageră a lui Zápolya, urmând ca, după moartea sa, întreg Regatul Maghiar (inclusiv voievodatul intracarpatic) să revină lui Ferdinand de Habsburg sau urmaşilor săi.
După decesul lui Ioan Zápolya (survenit la 22 iulie 1540), Înalta Poartă (guvernul „preamăritului” sultan al Imperiului Otoman, organ politic consultativ şi executiv numit şi „Sublima Poartă”) acordă tronurile Transilvaniei şi Ungariei Răsăritene fiului acestuia, Ioan al II-lea Sigismund Zápolya (ce a domnit între 1540-1551 şi 1556-1571) care, minor fiind, va „guverna” sub regenţa mamei sale Isabella (până în 1559, an în care aceasta va deceda), dar şi sub cârmuirea reală a înaltului prelat catolic (abate, episcop, arhiepiscop şi cardinal) şi om de stat George Martinuzzi (care a trăit între 1482-1551).
Peste un an, mai precis la 29 august 1541, turcii ocupă din nou Buda, care devine reşedinţă a paşalâcului cu acelaşi nume, apărut ca urmare a transformării în provincie otomană a Ungariei Centrale. Comitatele (provinciile) din vestul şi nord-vestul ţării vor rămâne în stăpânirea Habsburgilor, iar Transilvania voievodală, Banatul şi Partium (Crişana, Sătmar, Maramureş etc.) vor alcătui un principat autonom sub suzeranitatea Înaltei Porţi.
În anul 1551, armatele imperiale conduse de generalul-conte Gianbattista Castaldo (care a trăit între 1493-1563) ocupă Transilvania şi Banatul, împrejurare în care comitele (guvernatorul) de atunci al Timişoarei, Petru Petrovici (care deţinea şi funcţia de ban [guvernator general] al Lugojului şi Caransebeşului [între 1548-1549 şi 1554-1557], precum şi pe cea de căpitan general [comandant suprem] al oştilor partidei lui Zápolya din Banat), este înlocuit cu Ştefan de Losonczy (care a trăit între 1510-1552), partizanul imperialilor. Ferdinand de Habsburg solicită sultanului recunoaşterea noii situaţii, dar acesta refuză şi, în octombrie 1551, trupele turceşti, conduse de sangeacbeii (guvernatorii) de Seghedin (la acea epocă, oraş-cetate şi provincie otomană din sudul Ungariei de astăzi) şi Semendria (oraş-port dunărean şi provincie turcească din nord-vestul Serbiei de astăzi), cărora li se vor adăuga oştile Moldovei şi Ţării Româneşti (silite să se alăture corpului expediţionar otoman), pătrund în Transilvania. Cetatea Timişoarei se confruntă, acum, cu o situaţie disperată, căci, după o perioadă de relativă securitate asigurată de stăpânirea Banatului de către tabăra zapolyană (sprijinită de turci), trecerea acesteia sub controlul imperialilor face ca zona să devină teatru de război între creştini şi musulmani. Toate acestea se întâmplă pe fundalul unei decăderi a sistemului defensiv al frontierelor bănăţene şi a slăbirii evidente a garnizoanei timişorene şi a oastei comitatului timişan. Bun cunoscător al acestor realităţi, Petru Petrovici îl va preveni pe noul comandant Ştefan de Losonczy, atunci când îi va preda cheile oraşului, asupra situaţiei militare precare pe care o prelua, afirmând că: „mă oblig să fiu grăjdarul şi să curăţ caii aceluia care va putea apăra locul acesta de turci timp de trei ani”. Informat de Petrovici asupra evenimentelor, padişahul îi ordonă lui Sököllü Mehmed Paşa, beglerbeg (guvernator general) al provinciei turceşti est-balcanice Rumelia („cu titlul de Macaristan serdari”, adică „serdar [comandant militar şef] al Ungariei”), „întărit şi de forţele vizirului (ministrului) Mahmud Paşa”, să atace trupele imperiale din Banat cu o forţă armată de cca. 80.000 de oameni şi 50 de tunuri. Aceştia ocupă mai multe cetăţi bănăţene şi se îndreaptă spre Timişoara pe care încep să o asedieze la 13 octombrie 1551. Garnizoana cetăţii, numărând 3.570 de soldaţi (2.020 călăreţi şi 1.550 pedestraşi), în majoritate mercenari aflaţi în solda împăratului de la Viena, era comandată de Ştefan de Losonczy. Acesta ia o serie de măsuri de fortificare a principalelor puncte de apărare şi a intrărilor în cetate în scopul întăririi sistemului defensiv timişorean. La rândul lor, turcii se fortifică la poarta de nord şi încep un bombardament intens asupra cetăţii. Somaţi să capituleze, creştinii refuză, fapt ce îi determină pe asediatori să încercuiască complet Timişoara. Sperând ca, printr-un asalt, să pătrundă în cetate, otomanii îşi îndreaptă loviturile artileriei în special asupra zidurilor sudice, considerate mai vulnerabile. Trupele creştine, ce apărau „Insula”, vor opune însă o aprigă rezistenţă şi, abia după ce sunt dis- truse mai multe case, ei le vor incendia pe cele rămase întregi şi se vor retrage în cetate. În aceste condiţii, invadatorii în- cearcă să străpungă apărarea creştină în zona porţii de lângă „Turnul de apă”, puternic fortificată şi deservită de o numeroasă unitate militară imperială. Toate încercările de asalt ale turcilor sunt însă respinse sistematic cu mari pierderi în rân- durile acestora (cauzate şi de desele incursiuni executate de asediaţi în afara zidurilor). Populaţia oraşului, în majoritate românească, participă activ la rezistenţă, sprijinind substanţial pe apărătorii cetăţii. O dovadă concludentă a acestui fapt o constituie mulţimea scrisorilor în limba română pe care osmanlâii le-au aruncat, în vârful săgeţilor, localnicilor, scrisori ce cuprindeau somaţii prin care se cerea încetarea ostilităţilor şi predarea cetăţii. Aportul populaţiei civile explică, în bună parte, eroica rezistenţă a creştinilor în condiţiile în care existau neînţelegeri între căpeteniile militare ale Timişoarei. Garnizoana acesteia avea efective reduse, iar superioritatea numerică şi în armament a turcilor era covârşitoare.
Realizând situaţia complicată, în care se afla din cauza dificultăţilor întâmpinate în a lua cu asalt şi a cuceri Timişoara, rezistenţei înverşunate a apărătorilor cetăţii (atât a militarilor cât şi a populaţiei civile) şi nefiind pregătit pentru o campanie de iarnă, Mehmed Sököllü ridică asediul, la 27 octombrie 1551, întorcându-se la Belgrad. Pe tot parcursul retragerii sale, armata turcă a fost urmărită de cavaleria imperială, condusă de Ştefan de Losonczy, care-i atacă ariergarda. După retragerea turcilor şi recucerirea unor cetăţi bănăţene, reizbucnesc neînţelegerile dintre comandanţii imperiali, la care se adaugă nemulţumirea populaţiei oraşului şi a comitatului faţă de jafurile şi atrocităţile la care se dedaseră mercenarii străini ale căror solde nu fuseseră achitate. Acum se fac noi întăriri la cetate, în special în zona porţii de est şi la „Turnul de apă”. De asemenea, este consolidat zidul nordic care, în plus, este împrejmuit cu garduri din sârmă ghimpată. Se sapă încă două şanţuri pentru apărarea „Insulei”, cetăţii şi „Turnului de apă”. În Timişoara sunt aduse mai multe unităţi militare, printre care şi cele ale nobililor români Balint şi Ion Moga din Caransebeş, efectivele garnizoanei rămânând, în continuare, reduse numeric (fiind mai mici decât în vremea asediului din octombrie 1551), ele însumând doar 2.310 soldaţi (dintre care cca. 400 erau mercenari de origine spaniolă, italiană, cehă şi germană, comandaţi de spaniolul Alfonso Perez).
Între timp, o mare armată otomană, alcătuită din 160.000 de oşteni şi comandată de al doilea vizir (următorul ministru ca însemnătate, după marele vizir [„prim-ministru”]) al Înaltei Porţi, Kara Ahmed Paşa, traversează Dunărea şi înaintează spre Timişoara. Seraskierul turc îşi ridică tabăra la o distanţă de 5 ore de cetatea Timişoara, trimiţându-l pe Mehmed Sökölü (cel care condusese asediul din anul anterior), în fruntea a 1.500 de spahii cu misiunea de a recunoaşte poziţiile şi situaţia garnizoanei timişorene. Această mare unitate este însă înfrântă cu mari pierderi din rândurile sale, în 24 iunie. Cu această ocazie, creştinii iau 20 de prizonieri de la care obţin informaţii preţioase referitoare la starea, efectivele şi planurile otomanilor. A doua zi, pe 25 iunie 1552, Ştefan de Losonczy atacă şi înfrânge avangarda oştirii turceşti. La 27 iunie, Ahmed Paşa ajunge cu cea mai mare parte a forţelor sale militare la Timişoara, împresurând-o. Turcii încep să ridice întărituri în faţa porţii răsăritene, a celei nordice şi în dreptul zidurilor de la nord. Dispunând de o artilerie foarte puternică, otomanii declanşează un intens bombardament asupra cetăţii şi oraşului, distrugând numeroase clădiri. Trupele creştine ce apărau „Insula” se retrag, restul caselor fiind incendiate, iar podul, ce făcea legătura dintre „Insulă” şi cetate, aruncat în aer de către apărători.
După patru zile de bombardament (ce a provocat breşe în ziduri, reparate noaptea de asediaţi), otomanii declanşează asaltul, reuşind să ocupe spărturile produse în zidul de est. Acum ei încearcă să intre în cetate, ocazie cu care se încinge o luptă disperată în şanţul de apărare al acesteia. „Turcii sunt, în cele din urmă, respinşi, lăsând pe câmpul de bătaie peste 2.000 de morţi şi răniţi şi pe însuşi Mustafa Tembel, beiul de Nicopole (cel care comandase acţiunea)”. Moare, de asemenea, lovit fiind de un glonte (în timp ce observa mişcările turcilor, de pe o colină, din dreptul porţii răsăritene) şi căpitanul spaniol Castelluvio.
În 6 iulie are loc un nou asalt turcesc care este şi el respins. Situaţia asediaţilor ajunsese la un punct foarte critic, ei fiind nevoiţi să facă faţă unui permanent tir de artilerie şi unor atacatori care dispuneau de o superioritate numerică copleşitoare. Deşi rezistă cu dârzenie, creştinii suferă, la rându-le, pierderi serioase pe care, din păcate, nu pot să le înlocuiască. „Numeroasele solicitări de sprijin militar expediate prin soli travestiţi (care au reuşit astfel să străbată pe timp de noapte liniile inamice) rămân fără rezultat”. Astfel, generalul Aldana, căpetenia trupelor imperiale din Lipova, refuză să trimită ajutoare (deşi superiorul său, generalul Castaldo, îi trimisese câteva mii de oşteni, tocmai pentru a porni în sprijinul asediaţilor de la Timişoara), iar un detaşament alcătuit din 1.000 de soldaţi, trimişi de la Arad, este lichidat de otomani mai înainte de a se apropia de Timişoara. Dacă până atunci apărarea cetăţii timişorene era uşurată şi de condiţiile naturale, în special de mlaştinile şi apele Begheiului şi ale Timişului, acum, în luna iulie, mlaştinile încep să sece, favorizându-i pe atacanţi, care, utilizând scânduri şi bârne, vor ajunge până sub zidurile cetăţii. „La 25 iulie, «Turnul de apă», situat între cetate şi oraş, este distrus parţial, turcii declanşând un asalt general (care a durat 5 ore), împrejurare în care pier 3.000 de păgâni şi 113 creştini”. A doua zi, asaltul este reluat cu o intensitate sporită şi cu toată dârza rezistenţă opusă de trupele garnizoanei timişene, ce apărau „Turnul de apă”, otomanii reuşesc (ce-i drept cu mari pierderi) să îl ocupe, silindu-i pe apărători să se retragă între zidurile cetăţii. Prin această acţiune, legătura dintre cetate şi oraş a fost întreruptă. La 27 iulie, Ahmed Paşa somează din nou pe creştini să se predea (le-o mai ceruse şi în 12 iulie, dar fusese refuzat, Losonczy declarând într-o scrisoare că: „aşteptăm voioşi ceasul în care trebuie să ne plătim ultima datorie”), fagăduindu-le în schimb libertatea. Totodată, o delegaţie a orăşenilor, însoţită de o escortă turcească, îi solicită lui Losonczy să accepte propunerea căpeteniei otomane, pentru a nu pune în pericol viaţa civililor şi militarilor. Ameninţători, lefegiii spanioli şi germani cer acelaşi lucru, fapt ce-1 determină, în cele din urmă, pe comandantul garnizoanei să înceapă tratativele. Cu această ocazie Losonczy solicită trecerea liberă pentru soldaţii săi şi păstrarea armelor şi a steagurilor. Ahmed Paşa este de acord cu aceste condiţii, semnând chiar un document (numit emânetnâme) prin care se obliga, sub prestare de jurământ, să le respecte, promiţând chiar şi căruţele necesare pentru bagajele garnizoanei şi o numeroasă gardă care să asigure creştinilor securitatea. În actul respectiv, perfidul paşă se mai obliga să întreprindă măsuri prin care să se asigure protecţia vieţii şi a avutului populaţiei civile, ce ar fi dorit să rămână în oraş. Evacuarea Timişoarei a avut loc la 30 iulie 1552, când atât militarii cât şi civilii vor părăsi fortificaţia şi urbea timişană, trecând printr-un culoar alcătuit din două şiruri de ieniceri.
Odată ce apărătorii au ieşit pe poarta Lipovei (Praiko), otomanii încalcă înţelegerea, atacându-i. Aici, izbucneşte o confruntare sângeroasă între turci şi creştini, finalizată prin masacrarea, în totalitate, a garnizoanei timişorene şi rănirea comandantului său, care este capturat şi dus în faţa lui Ahmed Paşa. Ştefan de Losonczy îi va reproşa vehement vizirului otoman lipsa de scrupule şi nerespectarea înţelegerii. Drept răspuns, acesta îi va aduce, însă, aminte că şi imperialii procedaseră la fel cu Ulama Paşa, când acesta le predase Lipova. După aceea, comandantul turc va porunci ca Losonczy să fie decapitat, iar pielea capului, jupuită şi umplută cu iarbă moale, să fie trimisă padişahului. De asemenea, craniul viteazului comite de Timiş a fost înfipt în vârful unei suliţe şi expus la intrarea în cetate. În continuare, orăşenii au fost obligaţi ca, împreună cu avutul lor, să revină în oraş, turcii ocupând întreaga Timişoară. Speriate de ştirea capitulării Timişoarei şi a măcelăririi garnizoanei acesteia, trupele imperiale aflate în celelalte forturi bănăţene le vor evacua în grabă sau se vor preda. Generalul Aldana - despre care Castaldo afirma că este „cel mai mizerabil om din lume” - va fugi în Transilvania, permiţând, din păcate, turcilor să cucerească fară luptă Lipova, Şoimoş şi alte cetăţi. În scurt timp, o bună parte a Banatului va fi ocupată de turci şi, după mai bine de un veac şi jumătate de rezistenţă antiotomană, o întinsă zonă din ţinutul bănăţean va deveni provincie turcească, organizându-se, astfel, o nouă mare unitate administrativ-teritorială şi militară numită Temeşvar eyaleti (vilayeti), adică eialetul (sau vilaietul) Timişoarei, care „cuprindea câmpia Banatului de la Dunăre la Tisa până aproape de Lugoj-Caransebeş, trecând dincolo de Mureş până la Crişul Alb”. În cetatea timişană este instalată acum o numeroasă garnizoană, condusă de fostul beglerbeg de Buda, Kasim Paşa, supranumit „Gazi” (care se traduce în româneşte prin „Eroul” sau „Viteazul” ori „Victoriosul”), devenit cel dintâi cârmuitor al Paşalâcului de Timişoara.
Stăpânirea turcească asupra Timişoarei va fi înlăturată abia peste 164 de ani (în care „suspinasă subt greul jug turcesc”), mai exact în octombrie 1716, când armata imperială a Habsburgilor, condusă de prinţul Eugeniu de Savoya (care a trăit între 1663-1736), va reuşi să determine garnizoana otomană, după un asediu ce a durat 48 de zile (din 16 august până în 12 octombrie 1716), să ridice „steagul alb pră vârful verchelor (catargelor) cetăţii a flutura” în semn de capitulare. Turcii vor părăsi Timişoara, în 17 octombrie, „cu muerile şi copiii lor”, conducătorul oştilor împăratului de la Viena dispunând să le fie asigurate „pentru averi, efecte, de a-şi duce, 1.000 de cară pentru ei gata să fie”, iar pentru a se convinge că vor respecta termenii capitulării, mai multe detaşamente austriece de cavalerie, pe „ostaşii turceşti, călare sau pedeştri, cu armele, de sus şi de jos şi cu steagurile zburând, cu muzica sa să iasă şi pre ei pi la Panciova păn la Borcea, la ciamuri (mlaştini), în marginea Dunării, să-i petreacă”. În ceea ce priveşte intrarea trupelor creştine imperiale în „cetatea de scaun” a bănăţenilor, aceasta va avea loc a doua zi, în 18 octombrie. Exemplul garnizoanei otomane din Timişoara va fi urmat, în scurt timp, şi de celelalte aflate pe teritoriul Banatului, trupele sultanului (cu arme, steaguri şi bagaje), împreună cu populaţia turcească civilă (şi bunurile mobile ale acesteia) retrăgându-se la sud de Dunăre.
Recunoaşterea „de iure” a faptului că Banatul Timişoarei intrase deja în componenţa Sfântului Imperiu Roman de Neam German va avea loc, însă, abia peste aproape doi ani, atunci când se va încheia războiul turco-austriac (ce începuse în 26 aprilie 1716, când, în urma unui ultimatum înaintat Sublimei Porţi de către prinţul Eugeniu de Savoya, sultanul Ahmed al III-lea [care a domnit între 1703-1730] va proclama „războiul sfânt” împotriva împăratului „ghiaur [necredincios] de la Beçi [Viena]”) se va semna, la 21 iulie 1718, între cele două puteri beligerante Tratatul de la Passarowitz, prin care se consfinţea „o situaţie existentă deja «de facto» şi anume stăpânirea Casei de Habsburg asupra întregului Banat istoric (cu hotarele delimitate la nord, de cursul Mureşului, la vest, de cel al Tisei, la sud, de Dunăre, iar la est, de vechile hotare de pe culmile montane, spre Ardeal şi Ţara Românească), precum şi asupra Belgradului cu cea mai mare parte a Serbiei”.
Conştientizând deosebita însemnătate ce o reprezenta, pentru consolidarea puterii centrale a Monarhiei habsburgice, exercitarea de către aceasta a unui control direct asupra Banatului, încă de la început prinţul Eugeniu de Savoya, însuşi, a militat pentru ca acest străvechi ţinut românesc „să fie organizat şi guvernat în aşa fel încât să aducă «folos în aceeaşi măsură Casei imperiale, cât şi să fie spre binele celor guvernaţi»”, sfătuindu-l pe împărat în acest sens.
Dându-şi seama că aşa stăteau lucrurile, acesta va decide, în urma unei şedinţe de guvern ţinută în secret, la 25 iulie 1718, ca Banatul să dobândească „statutul unui domeniu al Coroanei şi Camerei imperiale, administrat nemijlocit de forurile aulice de la Viena prin intermediul administraţiei provinciale”, hotărârea lui Carol al VI-lea de Habsburg (care a domnit între 1711-1740) bazându-se pe temeinice şi solide argumente de ordin politic, economic şi militar.
Conf. univ. dr. Tiberiu CIOBANU
Membru de onoare al Academiei Pontificale
Internaţionale Mariane de la Vatican
