Cultură

Scriitorului timişorean Mircea Pora i-a apărut, la Editura EIKON din Bucureşti, un nou volum de proză, de data aceasta puţin mai altfel decât ne-a obişnuit. „De la Ohaba la Paris - viaţa mea pe scurt”, aşa cum îi spune şi numele, este o lucrare autobiografică. Dincolo însă de această coordonată, cartea are „nerv”, are intrigă, personaje şi dialoguri, ceea ce o aduce în sfera romanului. Cartea este vie, se citeşte pe nerăsuflate, evocând nu doar trecerea prin viaţă a autorului, ci şi diferitele perioade ale istoriei recente ale acestei zone şi ale acestei ţări. Perioade deloc fericite, văzute mai întâi prin ochii copilului, apoi ai adolescentului, tânărului şi maturului de mai târziu. Una peste alta, „De la Ohaba la Paris...” este o carte de evocări, aşa cum se spune mai nou, un „must have” pentru fiecare pasionat de literatură.
Despre naşterea acestui roman şi despre principalele repere pe care le aduce în atenţia cititorului am stat de vorbă cu scriitorul Mircea Pora. Iată ce a ieşit...
„Am avut, pe finalul carierei cum se spune – un fapt aproape împlinit, ţinând cont că mă apropii de vârsta de 80 de ani –, un fel de ambiţie, şi anume să scriu despre viaţa mea aşa cum a fost şi cum o văd acum prin prisma primelor aduceri aminte. M-am născut în 4 iunie 1944, spre finalul unui război, şi îmi aduc aminte începând de prin anii ’49-’50 secvenţe dintr-un sat în întuneric, vorbesc de Topolovăţu Mare, şi de o atmosferă apăsătoare care era în casă, dar nu între părinţii mei, ci venea din afară. Nu am priceput mare lucru atunci, dar de fapt se schimba orânduirea, iar intelectualitatea era prigonită, băgată în închisori şi lichidată. Iar noi am fost o familie eminamente de intelectuali, categoric trecuţi pe o listă neagră. Am putut, oarecum, să plutim datorită faptului că tatăl meu a fost medic în Topolovăţu Mare, şi a fost un medic foarte bun. Noii ştabi instalaţi la primărie, la consiliu, cum îi spunea atunci, de la postul de miliţie, plus cei care mai veneau – tot felul de agitatori – aveau o relaţie bună cu bolile, ca să spun aşa. Nu respectau regimuri alimentare, dăduseră de un trai ceva mai bun, beau pe rupte, mâncau aşijderea şi aveau două boli în special: hipertensiune şi ulcer. Plus copiii lor erau într-una bolnavi, iar cum la dispensar nu exista un pediatru tatăl meu făcea şi pediatrie. Astfel, au avut nevoie de el. Era trecut pe o listă neagră în anii aceia, dar să-l «umfle» într-o noapte, asta nu au făcut-o. Dar am avut «ascultători» întotdeauna sub geamuri, au mai fost trageri de limbă şi, în final, lucrurile s-au înăsprit, când în anii ’50 a venit să locuiască la noi soţia lui Gheorghe Ionescu, care, împreună cu Ion Uţă şi cu Petre Domăşneanu, a condus mişcarea de partizani din Munţii Banatului. Gheorghe Ionescu a condus încleştarea de la Pietrele Albe din Munţii Semenic. El a păstrat legătura cu soţia sa, mătuşa mea, sora mai mare a celor patru fraţi Nemoianu, toţi fii şi fiice ai doctorului Nemoianu din Mehadia. Mătuşa mea, soţia lui Ionescu, în timp ce el era hăituit prin păduri, a fost scoasă din casa din Teregova şi a rămas fără domiciliu. A încercat la Bucureşti, la fratele ei, unchiul meu, pe care tot Virgil Nemoianu îl chema, dar acesta era, în acel moment, arestat. A încercat apoi să meargă la Mehadia, unde a mai avut o soră, dar nici aici nu a putut fi primită, iar atunci a venit la noi, la Topolovăţu Mare. Gheorghe Ionescu nu era prins atunci, în 1950, şi-mi aduc aminte, am şi scris în carte, de o percheziţie foarte severă făcută într-o după-amiază, când toată casa ne-a fost întoarsă pe dos. Au stat vreo patru-cinci ore pe capul nostru. Mergeam spre gară, la o plimbare, eu cu mama şi mătuşa, să fi avut vreo 4-5 ani. Mi-aduc aminte, însă, cum ne-au oprit, ne-au pus
într-o maşină şi ne-au dus acasă. Îmi amintesc că a trebuit să stăm nemişcaţi până ei au răscolit casa. Şi au avut mult de furcă mai ales cu biblioteca. Căutau scrisori de la Ionescu. Au început apoi tragerile de limbă, ascultări pe sub ferestre. Dar, în acelaşi timp, veneau după tatăl meu, pentru că mereu aveau nevoie de el. Eu cred că acesta a fost factorul pentru care, până la urmă, ne-au lăsat în pace. Sunt descrise în paginile cărţii toate aceste întâmplări şi atmosfera aceea sumbră. Era deja perioada în care nu ştiai cu cine stai de vorbă. Începuse reţeaua de informatori, reţeaua de oameni care te interpelau la cinematograf, când venea caravana cinematografică, şi mă întrebau, de exemplu, ce ascultă tatăl meu la radio. Eram «dresat» să spun: «Muzică populară», după ce făceam o pauză; nu răspundeam automat. Îmi mai aduc aminte că în timpul percheziţiei un şef al acelor securişti, erau totuşi în uniformă militară, m-a luat deoparte şi, foarte blând, m-a întrebat dacă ştiu ceva de un unchi de-al meu care ar fi venit la noi. Se referea la Ionescu; am stat ce am stat şi i-am spus că nu ştiu nimic. Şi, de fapt, nu ştiam eu mare lucru, dar puteam spune, de exemplu, că se discută despre el în casă. Ai mei mai discutat de el, se mai fereau de mine... Aceasta a fost perioada până în 1955. Între 1955-1961 am fost plecat la liceu, la Bucureşti. A fost viaţa mea cu salturi brutale, ca să spun aşa. În mod normal trebuia să fi mers la liceu la Lugoj, Timişoara sau hai să zic la Recaş, dar nu la Bucureşti. Din Topolovăţu Mare am ajuns direct în casa Nemoianu. Capul familiei, Virgil Nemoianu, era frate mai mare de-al mamei mele şi frate, de asemenea, cu soţia lui Gheorghe Ionescu, cu Valeria, Leli, cum i se zicea în familie. Am stat la ei, aveau trei băieţi: Virgil, cel mare, mai apoi profesor universitar şi scriitor, Romi, cel mijlociu, şi Alexandru, cel mic. Eu am fost, ca vârstă, între Romi şi Alexandru. Am intrat în casa lor contra unui cost; între familiile Pora şi Nemoianu cred că a fost o înţelegere economică. Nemoienii o duceau greu în acea perioadă, doar capul familiei avea salariu, unul mic, s-a putut angaja doar jurist-consult, şi aveau nevoie de bani. Iar aceştia au venit din partea mea. Şi-au asumat riscul de a nu mă adapta, pentru că nu aveam mai mult de 11 ani. Totuşi, integrarea a fost bună, iar în carte sunt descrise şi picanteriile din casa lor – şi erau multe –, micile noastre obrăznicii, ieşirile în oraş. Prima dată am ieşit cu Romi, de care eram mai apropiat ca vârstă. Îmi aduc aminte cum căscam gura la blocuri; era o diferenţă enormă între Topolovăţu Mare şi Bucureşti. Mergeam în perioada aceea pe două stadioane: pe Dinamo şi pe 23 August. Pe 23 August, când erau cuplajele bucureştene, fugeam de la peluză, prin tot tumultul acela de oameni, până la tribuna a doua, când se juca CCA – Dinamo (mai erau Rapid şi Progresul), şi-i huiduiam, împreună cu lumea, pe cei de la Dinamo. Ca elev mai mergeam mult la galele de box, la Sala Floreasca, unde i-am văzut pe marii noştri campioni, Mircea Dobrescu, Nicolae Linca. Când eram în clasele terminale de liceu – liceu făcut la medie, fără vreo performanţă deosebită, chiar submediocru la română –, era prin anii ’58-’59, am mers mult la operă. Mergeam cu nişte bilete de autobus şi intram cu o doamnă, care avea o relaţie cu nişte portari de acolo. Am putut astfel să ascult cântăreţi mari, pe Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, David Ohanesian. În plus, am putut vedea lumea bună a Bucureştiului, oameni care mai mult ca sigur urmau să fie arestaţi. Nu aveau haine noi, dar aveau haine bune, stăteau bine pe ei. Nu erau ţopârlani la operă, iar în loja oficială, care era consacrată lui Gheorghiu-Dej nu era niciodată nimeni. În perioada liceului multă informaţie am luat de la unchiul meu, care se afla în Bucureşti din 1926. Imediat după facultate a ajuns să aibă un rol bun într-o societate de export a animalelor pe care o patrona Petre Nemoianu, fost ministru în Guvernul Antonescu, care după aceea a primit cinci ani de închisoare la Aiud, unde a şi murit. Petre era fratele mai mare al doctorului Iosif Nemoianu, al cărui nume îl poartă o stradă din Timişoara. Virgil Nemoianu ne povestea isprăvi din Bucureştiul interbelic, despre cântăreţi precum Gică Petrescu, Dorina Drăghici, apoi de Mitică Dona «Cap de fier», fost luptător, patron de crâşmă, în care servea el şi unde exista următorul risc: dacă se certa cu nevastă-sa atunci dădea afară toţi clienţii, indiferent că plătiseră, că nu-şi gătaseră consumaţia. Ne mai povestea de aventurile lui Carol al II-lea, de restaurantul «Leul şi cârnatul», de Constantin Tănase şi felul în care acesta a pierit, omorât de securitate, şi multe asemenea.
Am terminat liceul în 1961 şi am plecat din casa Nemoianu. În casă s-a hotărât să dau la biologie. Capitolul din carte se numeşte «Spre catastrofă», sugestiv. Trei ani m-am chinuit, descriu şi admiterea, şi pe profesorii examinatori, dar şi felul în care eu nu am putut să mă descurc. La Cluj Napoca l-am avut pe celălalt unchi, pe fratele tatălui meu, academicianul Eugen Pora. Mai vorbesc în acest capitol de Cluj, de oraşul care avea un suflu academic. Erau acolo Constantin Daicovici, Eugen Pora, Emil Pop, Raluca Ripan. Erau vreo şase-şapte academicieni autentici. Elena Ceauşescu nu se infiltrase încă printre ei. Ţinuta universitară era deosebită, dar eu am dat chixuri şi am rămas repetent în anul doi. Ca să nu mă ia în armată – mai bine o făceam! – m-am reîntors la Bucureşti, unde am fost primit tot în anul doi, printr-o legătură făcută prin Ion Dacian, cu care tatăl meu era rudă şi prieten. Ion Dacian, care avea un nume în epocă, a sunat la decanul Bodnariuc, care m-a primit. Al treilea an de biologie repetând anul al doilea. Rezultatele au fost aceleaşi – şi am descris situaţia în carte. Eram fotografiat în amfiteatrul citind Blaga, Goga sau dormitând. Spre finalul anului, când ştiam că nu iau nici un examen, m-am dus la secretară, singura din toată facultatea care mă simpatiza, şi i-am spus: «Daţi-mă afară, exmatriculaţi-mă, pentru că altfel ajung coleg cu nepoţii mei!». Mi-a spus să mă mai gândesc la variante şi să vin peste o săptămână. M-am întors peste două zile şi i-am cerut să mă dea afară. I-am spus că merg să mă fac popă de ţară, orice, numai aici nu. Mi-a dat actele şi îmi aduc aminte că am ieşit afară şi eram atât de liber. Am telefonat acasă, la Topolovăţ, la tata, care aruncase la bani săracul. Era disperat, m-a întrebat la ce vreau să dau. Se certase între timp cu fratele său de la Cluj pentru mine. Eugen Pora era pe primul loc în oraş, iar eu, ruda lui, pe ultimul. I-am spus că merg tot la Cluj, dar la istorie. M-am pregătit, am fost verificat de un profesor din Bucureşti, unul Arbore, care mi-a spus că şi dacă vreau să pic la examen nu am cum, cu ce cunoştinţe aveam atunci. M-am dus din nou la Cluj, la o concurenţă de 13 pe un loc. Am ieşit al patrulea sau al cincilea. Ţin minte că eram la «Continental» în crâşmă la o bere, a venit cineva şi mi-a spus să merg să văd că am intrat în primii zece. I-am spus că îmi beau berea, mai beau una şi după aceea mă duc să mă uit la avizier. Am notat şi în carte, îmi aduc aminte că s-a dat lupta pentru independenţă în secolul XV: Ştefan cel Mare, ce aveam mai bun. La ieşirea din examen se lăudau unii că au scris 15 pagini, alţii 19, altul că a băgat 14 bătălii, mă rog. Eu scrisesem opt pagini şi am făcut referire la patru sau cinci bătălii, dar le-am comentat. Eram convins că nu va fi bine, dar totuşi rezultatul a fost pozitiv. A urmat Clujul, pe care îl surprind în carte. Am umblat mult şi acolo în localuri, fără să mă îmbăt, eram doar degustător, începând de la «Conti» şi până la «Ciorbărie». Când toate se închideau, la «Ciorbărie» ţi se dădea o ceaşcă de supă cu fasole şi vin. Acolo erau clienţi pe mese, sub mese, nu era nici o lege – erau rugbyşti beţi, fotbalişti, golani, beţivi cu state vechi... «Ciorbăria» se închidea cu picioare în fund la ora 6 dimineaţa. Aceasta pentru că la ora 8 se deschidea acolo un expres, unde veneau copii de liceu din alte oraşe în vizită la Cluj şi opreau aici să ia un ceai.
A urmat apoi căsătoria cu Monica, trecută rapid în carte. Eram în anul trei la istorie, iar ea în anul trei la farmacie. A urmat plecarea din Cluj. Soţia a plecat la Comloş, iar pentru mine începea capitolul «Ohaba... Ohaba». Îi descriu aici pe baba Sida, pe moş Ticu...
După episodul Ohaba, cu toată noroimea care era acolo, am ajuns, prin repartiţie, la Bulgăruş, unde am făcut naveta, care în sine reprezintă o viaţă aparte. În acest timp, soţia mea era la Becicherecu Mic. Prin concurs am ajuns amândoi la Timişoara. De aici începe «Epoca de aur», descrisă şi ea în volum. În final, ea doreşte să vadă Parisul, i-am făcut rost de paşaport, prin intermediul unor legături. A plecat, iar după un an şi ceva am venit şi noi, fiul nostru şi cu mine. Plecarea este în carte «Saltul în gol», în care sunt relatate episoadele de acolo, despărţirea de soţie. M-am simţit uşurat când s-a întâmplat ruptura, pentru că am avut toate motivele să mă întorc şi să nu mai stau acolo. Băiatul a mai rămas o vreme acolo. Când m-am întors în ţară nu mai aveam nimic, m-am întâlnit cu Monica a doua, despre care am scris la un moment dat o carte. A fost cu adevărat femeia la care am ţinut. O amintesc în cartea de faţă sub titlul de emoţii. Mai prind în volum şi epoca de haos post-Ceauşescu şi, în final, drumul până la Camelia, actuala soţie, întâlnirea cu ea încheind acest volum”.
În finalul cărţii, Mircea Pora evocă o serie de prieteni buni pe care nu a mai apucat să-i cuprindă în poveste. „Până la urmă – ne spune Mirca Pora – cartea s-a scris după cum a vrut ea. Tu eşti autorul ei, dar evenimentele îţi sar în faţă şi, în funcţie de gravitate, se aranjează”.

Anton BORBELY