Cultură

În anul 1992 ONU a  stabilit, în cadrul Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, ca în data de 22 martie a fiecărui an să fie sărbătorită Ziua Mondială a Apei. Este un prilej prin care oficialii mai multor țări încearcă să îi determine pe oameni să protejeze sursele de apă prin reducerea gradului de poluare și evitarea risipei.

 Apa este o sursă de viață și prin urmare prezența apei potabile a fost întotdeauna un criteriu esențial pentru formarea unei așezări omenești. De aceea, satele, târgurile şi oraşele s‑au format pe malurile unor râuri sau lacuri care asigurau apa necesară vieţii şi activităţii acestor aşezări. Primele încercări de alimentare cu apă a oraşelor datează de acum 5.000 de ani, la Mohenjo Daro, în Pakistan. Mai târziu, romanii au perfecţionat sistemul de aducţiune a apei prin canale cu diferenţă de nivel între punctul de captare şi desfacere a acesteia până în mijlocul oraşelor. Tot ei au construit celebrele apeducte prin care apa putea fi transportată la sute de kiloometri, către așezările omenești. Pe teritoriul României au fost cercetate asemenea sisteme la Grădiştea Muncelului (Sarmizegetusa dacică) şi în municipiul roman Tibiscum, satul Jupa de lângă Caransebeş.

Alimentarea cu apă în evul mediu

Zona Timişoarei a dispus întotdeauna de o reţea hidrografică bogată, formată din râuri şi lacuri, dar şi de pânze de apă subterane extinse. Transformarea aşezării dintr‑una de tip semirural într‑un oraş – cetate s‑a produs la începutul secolului al XIV‑lea, în timpul lui Carol Robert de Anjou, proaspăt rege al Ungariei, care a observat poziţia strategică a locului şi a ordonat construirea unui castel şi a unei fortificaţii de piatră. O nouă epocă de strălucire a cunoscut Timişoara în vremea comitelui de Timiş Filippo Scolari (1404 – 1426), cel care a implementat mișcarea renascentistă şi umanismul italian, dar mai ales între anii 1441 şi 1456, atunci când comitele de Timiş Ioan (Iancu) de Hunedoara a refăcut castelul şi cetatea, iar  Timişoara a intrat în epoca sa de maximă înflorire economică şi culturală. Ruta comercială internaţională favorabilă, prezența tot mai multor meşteşugari şi negustori, au transformat micul târg (oppidum) de odinioară într‑un oraş (civitas) ce tindea să rivalizeze cu oraşele Europei Centrale. Construcţia de clădiri şi palate nobiliare, de spaţii pentru ateliere şi magazii, era dublată de creşterea nevoilor populaţiei şi a armatei. Timişul Mic asigura încă majoritatea cantităţii de apă pentru oraș, iar fântânile erau întâlnite mai ales în curţile interioare ale unor palate. Descoperirile arheologilor au adus argumente în acest sens.

Alimentarea cu apă în perioada otomană

În 27 iulie 1552 garnizoana în fruntea căreia se afla Ștefan Losonczy a capitulat în fața trupelor sultanului Soliman cel Mare și Timișoara a devenit vilayet sau pașalâc. Fața orașului s-a schimbat din nou. Gazetarul otoman Evlyia Celebi a vizitat cetatea Timişoara de două ori, în anii 1660 şi 1666, şi a lăsat o amplă descriere a acesteia. Printre altele, el a făcut referire la Poarta dinspre apă (Su Kapusu, în turca osmană, n.n.), o poartă simplă căreia i se mai spunea Poarta Malului. Totodată, cronicarul notează faptul că prin interiorul cetăţii trecea, prin canale, prin două locuri, râul Timiş de unde populaţia lua apă pentru a-și potoli setea; de cişmele se bucurau doar cei înstăriți. E știut faptul că în societatea musulmană băile publice au avut un rol esential. Spălarea pe mâini sau îmbăierea înainte de rugăciune erau obligatorii, iar înainte de a trece pragul unei moschei, oamenii mergeau la baia publică. Evlia Celebi a consemnat existența la începutul secolului al XVII-lea a patru băi publice în Timișoara. Acest fapt presupunea şi existenţa unor fântâni care să deservească aceste stabilimente. Apa Timişului nu putea fi dusă până în fiecare loc de îmbăiere şi nici cărată de sacagii – oameni care cărau apa cu sacaua sau în burdufuri şi o vindeau populaţiei. Diplomatul habsburgic Henrik Ottendorf a stat la Timişoara şase luni, în anul 1663, şi a lăsat o descriere în care a confirmat întrutotul afirmaţiile lui Evlyia Celebi: „Cealaltă poartă se numeşte Soukapi şi este un puternic turn pătrat iar, deoarece Timişul se adună aici dinspre Cetate, şanţul dintre oraş şi insulă are apa limpede şi proaspătă, bună de băut, din care pricină notabilităţile oraşului pun să li se aducă apă de aici de către purtătorul de sticle. Ceilalţi locuitori, care stau în alte părţi ale oraşului şi în suburbii, îşi iau apa din şanţul oraşului care este însă îndeobşte destul de murdară pentru că se spală şi se aruncă în ea tot felul de murdării, astfel încât unul îşi spală picioarele sau cârpe vechi ori aruncă în ea intestinele oilor tăiate, iar altul, alături, îşi umple cana pentru băut. Există şi fântâni pe la case şi chiar o fântână deosebit de bună, la dervişi, dar majoritatea sunt cu salpetru şi fiindcă turcii preferă să bea apă curgătoare în locul celei mai bune ape din fântâni, în general îşi iau apa din Timiş”. Inginerul timişorean Victor Fizeşan, pasionat cercetător al trecutului, propune o variantă extrem de atrăgătoare, privitoare la sistemul de alimentare cu apă în Timişoara otomană. Acesta consemnează că râul înconjura cetatea şi la cotul din partea estică se afla  moara de apă, loc unde debitul apei era sporit  printr‑o cădere. În acea zonă, apa venea cu debit mare şi pe un braţ ce se desprindea din cursul principal, pe direcţia est – vest, se afla şi instalaţia de filtrare primară a apei ce servea pentru băut. Din acea zonă se aprovizionau şi oficialii oraşului, potrivit lui Henrik Ottendorf.

Alimentarea cu apă în perioada habsburgică

După un asediu de 44 de zile trupele habsburgice, sub comanda prinţului Eugeniu de Savoya, au intrat în Timişoara pe 18 octombrie 1716. Pentru Timişoara şi Banat a început o nouă epocă, cea a reintegrării în lumea europeană. Principala grijă a fost repararea fortificaţiei, dar şi reluarea colaborării economice şi comerciale cu Europa. Problema apei potabile în interiorul cetăţii a fost una dintre primele probleme pe care Claude Florimond de Mercy – guvernatorul habsburgic al Banatului timişean – a fost nevoit să le rezolve. În anul 1722, el a ordonat săparea a şase fântâni în zona nordică a cetăţii, în faţa cartierului Palanca Mare. O altă preocupare a administraţiei, în legătură directă cu problema apei potabile, a fost cea a regularizării numeroaselor braţe ale Timişului Mic din zona localităţii. Hidrotehnicianul francez A. La Casse a început, în anul 1727, despotmolirea râului, atât în amonte, spre Făget – pentru aducerea lemnelor de construcţie – cât şi în aval, spre Becicherecu Mare (azi, Zrenjanin), până la Dunăre, pentru construcţia unui canal navigabil. Canalul de plutărit a fost terminat în anul 1728, iar prima variantă a canalului navigabil pe Bega (noua denumire ce se încetăţeneşte acum) a permis primei nave să ajungă, în noiembrie 1732, de la Pancevo la Timişoara.

Odată ce apele de suprafaţă (ale râului şi ale bălţilor) au fost evacuate, calitatea apei din râul Bega s-a îmbunătăți simţitor, fapt care l-a determinat pe Mercy să ordone folosirea lor pentru alimentarea cu apă a Timişoarei. În anul 1732 s-a folosit prima instalaţie mecanică pentru pomparea apei, alcătuită dintr‑un sistem de roţi hidraulice elevatoare, care ridica apa din râu, o curăța şi o transmitea, prin conducte subterane, până în interiorul cetăţii. Era prima instalaţie tehnică de acest tip de pe teritoriul României şi se compunea dintr‑un turn cu rezervor, o conductă dublă de distribuţie din lemn şi din şase cişmele. Conducta străbătea un teren mlăştinos, traversa pârâul Suboleasa şi apoi se ramifica succesiv. Creşterea rapidă a numărului populaţiei în cartierul Cetate a impus construirea de noi cişmele, pe lângă cele existente din 1732.

Pentru a ameliora calitatea apei din râul Bega, inginerul Maximilian Fremaut, a venit la Timișoara pentru a concepe sistemul hidrotehnic Timiş‑Bega. Potrivit proiectului său s-a ridicat stăvilarul de la Coştei, care a permis ca apa din cele două râuri – unite printr‑un canal – să fie deversată, în caz de debite mari, dintr-un râu în celălalt.

Inginerul timişorean Alexander Steinlein, elev al lui Fremaut, este cel care a construit, în anul 1774, o nouă instalaţie mecanică pentru aducţiunea apei spre Cetate. În cartierul Fabric, a fost ridicat un castel (turn) de apă în imediata apropiere a unei fântâni din care o pompă hidraulică  ridica apa în partea superioară a turnului, într-un bazin. Acesta permitea atât crearea unei rezerve, cât şi presiunea necesară distribuţiei apei prin conducte, prin căderea din bazin spre acestea.

Ulterior cursul Begăi a fost modificat prin mutarea albiei din zona str. Telbisz – Piaţa Huniade – Bd. Republicii, pe traseul din spatele actualei Catedrale Ortodoxe.

La începutul secolului al XIX‑lea s-a extins reţeaua de apă, au dispărut cişmelele particulare şi a crescut şi numărul cişmelelor publice la 16.

Alimentarea cu apă în secolul XX

În 1907, Stan Vidrighin, inginer în cadrul serviciului tehnic al primăriei, a fost însărcinat să găsească o soluție eficientă pentru canalizarea şi alimentarea cu apă a oraşului. Acesta s-a documentat, a învățat din experiența marilor orașe europene și a căutat soluţii aplicabile condiţiilor specifice din Timişoara. Întors în ţară, el a proiectat sistemele de alimentare cu apă şi de canalizare ale urbei, pe care le‑a și pus în execuţie.

Costurile s‑au ridicat la peste 4 milioane  de coroane, bani împrumutați de primărie de la o bancă elevețiană. Lucrările de canalizare au început în 13 mai 1909, iar pentru execuţie a fost contractată firma Grünwald Testvérek din Budapesta. Prima stație de epurare din România a fost construită la Timișoara. O antrepriză din Budapesta a început lucrările în aprilie 1911, staţia fiind pusă oficial în funcţiune la data de 26 octombrie 1912.

În perioada 1916‑1930, dezvoltarea sistemului de canalizare a stagnat din cauza Primului Război Mondial şi a crizei economice mondiale. Nici în perioada următoare, marcată de cel de‑al Doilea Război Mondial, nu s‑au înregistrat realizări deosebite la sistemul de canalizare.  

Alimentarea cu apă a oraşului în sistem centralizat a fost realizată în anul 1914, odată cu punerea în funcţiune a staţiei de tratare, numită Uzina nr.1 (amplasată în extremitatea de sud‑est a oraşului ) şi a unei reţele de distribuţie a apei potabile de 87,4 km. Staţia de tratare a avut o treaptă de aerare prin pulverizare, o treaptă de prefiltrare şi o treaptă de filtrare. Se eliminau, astfel, sărurile de fier şi de mangan din apă. Turnul de apă din cartierul Fabric a fost ridicat în 1912, iar cel din Iosefin doi ani mai târziu. Apa era obţinută prin pompare din trei colonii mari de fântâni forate la mare adâncime – de la Urseni şi Giroc – şi împinsă în centrala aflată la Ciarda Roşie. După eliminarea particulelor de fier şi mangan, filtrate prin straturi de cărbune, apa era condusă, sub presiune, prin ţevi subterane în părţile locuite ale oraşului şi împinsă până la cele mai înalte etaje ale caselor. Cele două rezervoare turn din Fabric şi din Iosefin erau în permanenţă umplute, căci ele aveau rolul de a menţine presiunea egală peste tot şi de a aproviziona cu apă casele timp de 3‑4 ore în caz de reparaţii sau evenimente neaşteptate.

Perioada socialistă

Dezvoltarea reţelei de canalizare s-a făcut însă simţită în anii socialismului, şi, în special, după începerea realizării primelor mari cvartale de locuinţe în zonele Tipografilor, Circumvalaţiunii, Calea Șagului, Zona Stadion, Calea Girocului etc. În perioada 1968‑1973, datorită extinderii cvartalelor de locuinţe din zona de nord a oraşului, a fost necesară construirea unui nou canal colector principal, care a fost conectat la cel existent în această parte a Timișoarei. Acelaşi lucru s‑a întâmplat şi în zona de sud a urbei, unde, în 1983, a fost pus în funcţiune al doilea canal colector principal sud  conectat în vederea echilibrării debitelor.

Perioada actuală

Timpul a trecut, astăzi se folosesc tehnologii avansate de filtrare și purificare a apei, pe care Aquatim, operatorul regional al serviciilor de alimentare cu apă și canalizare le modernizează mereu. În județul Timiș, 95% dintre locuitori beneficiază de alimentare cu apă în sistem centralizat și 74% de canalizare. În Timișoara ponderea populației conectate la serviciile de apă și canalizare se apropie de 100%.

Alimentarea cu apă în aria de operare a Aquatim este asigurată din surse de adâncime și de suprafață. Timișoara este alimentată din două surse, circa 24% din apa potabilă provine din foraje de mare adâncime, situate în partea de est, sud-est și vest a orașului și 76% din canalul Bega. Apa tratată în stațiile Bega (din sursă de suprafață) și Urseni (din sursă subterană) se amestecă în rețeaua de distribuție a orașului iar alimentarea din două surse asigură debitul și volumul de apă necesare în orice moment, prin compensare. Aquatim exploatează 283 foraje, 28 staţii de tratare a apei potabile, peste 2.300 km reţea de distribuţie și mai mult de 81.000 de branșamente, 95% dintre acestea fiind contorizate. Stațiile de tratare sunt modernizate și dotate cu sisteme de control automat al proceselor, apa furnizată consumatorilor fiind una sigură, verificată pe mai multe paliere de control, de la stațiile de tratare și până la robinete.

Timişoara are un sistem de canalizare unitar, ceea ce înseamnă că se colectează atât apele uzate menajere, industriale, cât şi cele provenite din precipitaţii. Acestea sunt transportate gravitaţional la staţia de epurare unde sunt tratate și deversate în râul Bega. Rolul staţiilor de epurare este de a prelua şi curăţa în mod continuu toate apele reziduale, reducând impurităţile de natură minerală şi organică prin proceduri mecanice şi biochimice şi prin procesarea nămolurilor. Stația de epurare a apelor uzate din Timișoara, proiectată pentru 440.000 locuitori, a fost complet retehnologizată în 2012, printr-o investiție din fonduri europene de circa 30 milioane de euro. Alte șapte noi staţii de epurare a apei au fost construite de Aquatim în 12 localităţi din judeţ, în perioada 2007-2013.

Apa este sursă a vieții și trebuie protejată atât de operatorii economici cât și de consumatorii care nu de puține ori tratează sursele de apă ca pe un coș de gunoi, în care deversează frustrări și lipsă de educație.

Răzvan IDVOREAN

Surse:

Volumul: Alimentarea cu apă a Timișoarei – istorie, prezent și perspective ( Ioan Hațegan și Ilie Vlaicu )

Volumul: Legendele Timișoarei ( Ioan Hațegan )