Cultură

Dincolo de cuvinte şi culori, ori invers, Nora Blaj rămâne o nostalgică a plaiurilor natale, ale României şi tot ce poate ea fi pentru un om care a reprezentat-o şi o reprezintă cu cinste. Menirea ei a fost să arate lumii spiritul României prin culori şi a făcut-o pe trei continente şi câteva zeci de ţări, iar atunci când a simţit că nu sunt de-ajuns culorile, le-a întregit prin cuvinte şi prin obiecte... Până când culorile au vorbit, până când cuvintele au tăcut, iar deasupra lor, tainic, s-a instaurat în zbucium ori linişte, după caz, talentul Norei... Poate doar „roşul Norei”, acel carmin atât de pomenit - uneori de culoarea vişinei răscoapte, alteori de un roşu aprins - să fi simbolizat o rană nevindecată ori triumful bucuriei, să fi destăinuit câte ceva din viaţa omului, inseparabilă, aproape plămădită cu viaţa artistului... Pentru că viaţa Norei nu poate fi despărţită de opera artistului, indisolubile şi inseparabile întru eternitate...

Artista Nora Blaj s-a născut în pusta bănăţeană, la Deta, în 16 martie 1971. O parte din şcoala gimnazială a urmat-o la Jamu Mare, iar din clasa a VII-a, la vârsta de 12 ani, s-a mutat la Liceul „C.D. Loga” din Timişoara. „Mi-a fost foarte greu – ne mărturiseşte ea, rememorând acei ani – pentru că m-am simţit abandonată. Locuiam la o mătuşă, în timp ce fratele meu a rămas acasă la părinţi, unde aveam animale şi păsări de curte, tata fiind tehnician veterinar, pe când la Timişoara am stat ca într-o cutiuţă, într-o cameră cât o palmă. La Jamu Mare aveam şi o frumuseţe de mânz care venea înaintea mea la şcoală. Treapta a doua de liceul am urmat-o la Liceul de Filologie-Istorie, actualul Colegiu Bănăţean. Am urmat apoi un colegiu de design vestimentar, dar am simţit că nu e destul şi că nu mă reprezintă suficient. Am fost, în tot acest timp, educatoare la grădiniţa din Calea Buziaşului. Au fost nişte ani absolut fermecători. Mi-a plăcut foarte mult să fiu educatoare. Acolo, muncind cu copiii, mi-am dat seama că vreau să pictez. Era minunat pentru că le citeam poveşti apoi ne puneam să pictăm acele poveşti. De pictat pictam dintotdeauna, dar nu mi-a trecut prin cap că va fi vocaţia mea, meseria mea până la urmă”.
Primele participări ale Norei Blaj au fost în expoziţii colective. Prima expoziţie personală a fost la Galeria „Helios”, după ce a intrat în Uniunea Artiştilor Plastici, moment petrecut după absolvirea facultăţii. Îşi aduce aminte şi de cele patru tablouri expuse la o bancă austriacă din centrul Timişoarei. Tablourile făceau parte dintr-un ciclu care se numea „Ordonarea amintirilor”.
„Am început apoi să lucrez cu galerii din Austria, Germania şi Olanda şi să vând tablouri. Sunt printre norocoşii care au trăit din vânzarea lucrărilor proprii. Am participat la târguri de artă în străinătate cu galeriile cu care lucram, iar lumea a început să mă cunoască, mai ales în Austria şi Germania”.
Despre plecarea din ţară Nora Blaj spune că aşa a fost viaţa... „Mi-a fost foarte greu să plec. Nu e neapărat locul meu acolo, în Anglia. Copiii, în schimb, s-au adaptat relativ uşor, dar eu m-am izolat. Când locuiam la Timişoara îmi doream foarte mult să plec în concedii şi excursii. Am văzut chiar lumea întreagă. De cinci ori am fost în India, am fost în Jamaica, Cuba, Bali, Iordania, Mexic, Egipt. De când m-am mutat în Anglia aş tot veni în România. Până acum nu mă interesau expoziţii în Bucureşti, pentru că noi, ca bănăţenii, tot spre Budapesta şi Viena tragem. Acum am emoţii când vin aici, văd Timişoara cu alţi ochi. Văd şi ce e rău, dar privesc cu mult mai multă îngăduinţă decât o făceam înainte şi exalt cumva părţile ei bune. Apoi, nu am fost chiar tânără când am plecat, în urmă cu şase ani”.
Dintre întâmplările mai inedite ale vieţii de artist plastic, Nora Blaj îşi aminteşte că a pictat odată, în două nopţi şi trei zile, un triptic de aproape patru metri lungime şi înalt de aproape doi metri, numit „Moartea peştişorului de aur”. „Fiind în zodia Peşti, mi-am dat seama la un moment dat că nu toată lumea are nevoie de peştişorul de aur. Am simţit că s-a terminat cu mine şi am pictat acest triptic. Am avut o expoziţie personală la Sankt Pölten în Austria şi am dus şi această lucrare. Ca să vedeţi ce stranie întâmplare, m-a sunat cel de la galerie şi m-a întrebat dacă vând lucrările separat. Lucrarea avea trei centre de interes şi am decis să dau piesele separat. În aceeaşi zi au venit trei oameni şi fiecare dintre ei dorea câte o parte a tripticului. Mi-a părut rău că nu i-am cunoscut pe acei oameni, pentru că eram curioasă cine a vrut introducerea, cine cuprinsul şi cine încheierea”, rememorează artista. O altă întâmplare care i s-a întipărit în minte s-a petrecut la Bucureşti, în urmă cu câţiva ani: „Eram la Art Safari şi mi s-a părut un târg groaznic şi organizat îngrozitor. Am plâns şi m-am necăjit, dar la un moment dat a venit o doamnă şi s-a tot uitat la o lucrare şi mi-a spus ce mult îi place calul acela din tablou. Eu nu pictasem niciun cal. Eram cu o prietenă, care era supărată nu mai ştiu din ce cauză, şi aceasta îi spune doamnei că în tablou sunt doi cai. A stat doamna aceea nu ştiu câtă vreme să găsească şi al doilea cal şi a plecat cam dezorientată”.
Despre artă şi pictură Nora Blaj vorbeşte cu dezinvoltură, sincer, pornind de la simţire, suflet, mână, penel, pornind de la propriul eu spre culoare şi spre formele care acestea le vor îmbrăca.
„Am fost foarte norocoasă, pentru că niciodată nu am fost nevoită să pictez altceva decât să mă pictez pe mine, decât am simţit şi a trebuit să pun pe pânză. Nu au venit oameni să-mi spună ce să pictez. Compromisul acesta nu a trebuit să-l fac”, precizează Nora Blaj.
Despre „roşul de Nora” artista spune că el există în aproape fiecare lucrare şi că a apărut din interior şi, astfel, trebuia să fie spus. „Nu m-am străduit, nu l-am căutat. Era în mine şi s-a vrut pe pânză. De fiecare dată spune altceva, dar uneori vorbeşte şi fără cuvinte. Sunt sinceră pe fiecare centimetru patrat al pânzei. În multe dintre lucrările mele scriu ca într-un jurnal, când simt nevoia să completez prin cuvinte. Simt că trebuie să spun şi prin cuvinte ce simt. Uneori culoarea are nevoie de completare, iar această completare prin cuvinte este firească. În liceu eram geloasă pe colegele mele care ţineau jurnale; eu nu eram îndeajuns de consecventă să ţin un jurnal. Mă tot gândeam că aş spune ceva, şi cum am tot călătorit mă gândeam că ar fi frumos să vorbesc despre lucrurile uimitoare pe care le-am văzut în lume. Pentru că nu am fost neapărat în zone turistice, am trăit ceea ce poate mulţi nu au şansa sau ghinionul (pentru că unele nu au fost neapărat de bine) să trăiască. Au fost oameni care au încercat să citească ce am scris pe tablouri, dar le-am zis să nu se străduiască”.
„Eu nu intru în atelier dacă nu am ceva de spus. Nu pot intra să dau cu pensula, pentru că asta poate toată lumea. Dar asta nu înseamnă că pictez. Când am ceva de spus ştiu şi simt. Sunt săptămâni în care nu pictez deloc. Se tot adună în mine şi bine, şi rău, iar când nu mai au loc atunci încep să fiu neliniştită, sunt de nesuportat, nu mă mai înţeleg cu oamenii. Ştiu că atunci e momentul să intru în atelier şi lucrez câte zece-douăsprezece ore pe zi”, precizează Nora Blaj.
În primii trei ani de la mutarea în Anglia artista nu a pictat deloc, dar s-a revanşat, ca să spunem aşa, în ultimii doi ani, aproape toate tablourile din expoziţia „gestuar” fiind pictate în această perioadă. O perioadă care ne-a marcat aproape pe toţi prin prisma pandemiei. Excepţie a făcut Nora Blaj: „Eu nu am făcut diferenţiere între pandemie, postpandemie sau prepandemie, pentru că eu oricum eram destul de izolată. Doar în mintea mea, la un moment dat, când nu au mai zburat avioanele, m-am panicat şi m-am simţit cu adevărat izolată pe acea insulă. Însă doar la stadiul de idee, pentru că nu puteam când doream să iau un avion şi să vin la Timişoara. În rest, sunt o persoană destul de retrasă, stau mult pe acasă. De aceea nu pot să spun că a fost mai bine sau mai rău în această perioadă. Pandemia am simţit-o prin copiii mei, care erau frustraţi, nu puteau merge la şcoală, făceau cursuri online. Apropo de copii, îmi era drag de ei când erau mici, iar multe lucrări sunt începute de ei. Le plăcea teribil să vadă multe pânze, atunci când le cumpăram, ambalate. Radu le mângâia câteodată şi spunea cât sunt de frumoase. Îi lăsam pe Radu şi Maria să le desfacă din ţiplă şi îi lăsam pe ei să înceapă lucrările. Se descurcă foarte bine amândoi, trăind printre albume de artă, venind la vernisaje cu mine. De asemenea, pentru că amintesc de familie, am inventat poveşti despre ai mei; am luat lucruri din casă, croşeturi, draperii, perdele, haine, fotografii, reţetare de-ale mamei şi le-am pus în lucrări, dându-le voie să-şi trăiască viaţa într-un alt fel”.
Despre titlul expoziţiei cu care Nora Blaj s-a întors acum în ţară, artista ne spune: „Gestuar este un cuvânt pe care l-am inventat, pentru că aveam nevoie de el. De când m-am mutat în Anglia pot spune că m-am izolat şi m-am sălbăticit. Doar în ultima perioadă am mai lucrat. Venind în România şi stând la terase pe 35 de grade, dorind să acumulez căldură, împreună cu prietenii, eram ca într-o poveste. Le vedeam gesturile, ochii, mişcările, vedeam şi pe stradă toate acestea, şi le-am adunat ca într-un ierbar din copilărie. Mă încărcam şi spuneam că toate acestea le voi aduna şi le voi păstra pentru mine. Am fost surprinsă să văd la expoziţie mulţi oameni care deţin deja lucrări de-ale mele şi care au cumpărat din nou. Vă daţi seama ce bucurie este pentru mine să mă întâlnesc, după ani de zile, cu oameni care să-mi spună că se bucură şi acum de o lucrare de-a mea. Şi vernisajul expoziţiei de la Timişoara a fost foarte frumos. Îmi era teamă, pentru că am fost înainte la un alt vernisaj şi erau doar vreo zece oameni. Din fericire, la vernisajul meu nu a fost aşa”.
Activitatea Norei Blaj nu a trecut neobservată, dovadă premiile pe care le-a primit de-a lungul carierei. „În 2008, când am primit premiul pentru cel mai bun artist al anului, am reacţionat foarte straniu, pentru că nu mă aşteptam să primesc acest premiu. Apoi, în 2020, o prietenă din Germania mi-a trimis un mesaj cu felicitări şi mi-a transmis din Monitorul Oficial anunţul că am primit Ordinul «Meritul Cultural» în grad de Cavaler la categoria arte plastice din partea preşedintelui României.
Despre premiul din 2008, de la Timişoara, un prieten, Costin Brăteanu, mi-a spus să duc şi eu o lucrare la salon. Am spus că nu vreau să mă mai complic. S-a oferit el să ducă lucrarea, numai să îi dau eu una. Costin Brăteanu m-a chemat la muzeu, unde era salonul; el ştia că eu am luat premiu, dar nu mi-a zis. A fost ca într-un film, am intrat într-o mare de oameni, auzeam cumva vag numele meu. Am spus doar că sunt foarte-foarte suprinsă şi am dat microfonul înapoi.
Iar cu Ordinul în grad de Cavaler chiar a fost o mare surpriză. Trebuia să am la Institutul Cultural de la Londra o expoziţie personală, care din cauza pandemiei nu a mai avut loc. Domnul Dan Mihalache ştia despre ce am făcut şi am aflat după aceea că dumnealui m-a propus pentru distincţie. Sunt bucuroasă şi recunoscătoare că s-a întâmplat aşa”.
În ceea ce priveşte perioada următoare, Nora Blaj spune că simte că s-a retrezit la viaţă: „M-am dezmorţit, m-am redescoperit. Îmi dau voie să-mi pun întrebări, nemaifiindu-mi frică de răspunsuri. Simt că sunt într-o perioadă bună şi simt că am curaj să spun tot ce am de spus. Am alte şi alte poveşti şi de-abia aştept să le pun pe pânză”.
După ce a prezentat la Bucureşti expoziţia „gestuar”, artista Nora Blaj a revenit la Timişoara, la Galeria „Calpe”, cu aceeaşi expoziţie, unde lucrările domniei sale pot fi admirate pe simeze până la 26 noiembrie 2021.

Petru Vasile TOMOIAGĂ