Anul acesta, 2020, pentru prima dată în agenda evenimentelor culturale din Timișoara, data de 19 aprilie trebuia să fie oficial Ziua Phoenix.
În condițiile de acum nu s-a putut organiza nimic dar cred că e un prilej ideal de a umbla prin sertarele sufletului, acolo unde mulți dintre noi am ascuns, mai adânc sau mai la suprafață, multe de trăiri legate de Phoenix, de acei oameni deosebiți care au făurit legenda, de concertele, discurile, întâlnirile directe.
Îi invit pe prietenii mei reali și virtuali să împărtășească măcar o fărâmă din acele trăiri.
Pentru că a fost, în 19 aprilie, ziua de naștere a lui Nicu Covaci voi insera câteva vorbe despre el.
În România, acum mai bine de o jumătate de secol, un tânăr elev al şcolii germane din Timişoara, după ce a văzut cum se exprimă generaţia rock’n’roll în lumea liberă, a luat chitara şi a început să cânte după ureche cu alţi adolescenţi, după amiaza, în parc, pe malul Begăi, lângă Flora, melodiile ascultate cu o seară înainte la Radio Luxembourg. A pătruns apoi tainele muzicii şi şi-a urmat destinul.
Nicu Covaci a luat încă de atunci o decizie similară cu cea a lui Bob Dylan.
A ştiut ce-şi doreşte în viaţă, a urmat consecvent această cale grea, atunci şi aici, pe care nu a părăsit-o niciodată, nici când, în libertate, au încercat să-i distrugă aura.
Dacă nu ar fi fost atât de stăruitor, nu ne-am fi bucurat de-a lungul mai multor generaţii de cântecele devenite nemuritoare, nu ar fi renăscut de atâtea ori pasărea Phoenix a formaţiei pe care o conduce şi, desigur, nu ar fi cântat cu ochii umezi povestea sfâşietoare a experienței trăite „În umbra marelui URSS”, de multe ori acompaniat de miile de voci ale celor pentru care „vânarea de vânt” nu a fost doar expresia iluziei de libertate după care se întrezărea maşinăria de propagandă şi manipulare a unui cenaclu.
Starea de spirit Phoenix, întreţinută timp de aproape șase decenii de consecvenţa şi talentul lui, a depăşit limitele impuse de trenduri şi modă, a translatat dintr-o perioadă istorică în alta, a învins invidia şi ura, este şi acum vie - trebuie doar s-o recunoaştem.
Picasso a spus: E nevoie de mulţi ani ca să devii tânăr. Bob Dylan cu al său recent „I Contain Multitudes”, Joan Baez cu „Diamonds And Rust”, Paul Simon cu „Graceland”, Lou Reed cu „Walk On The Wild Side”, David Bowie cu „Heroes”, Bruce Springsteen cu „Thunder Road”, Neil Young cu „Heart Of Gold”, Van Morrison cu evocarea străzii tinereţii formative, „Hyndford Street”, Nicolae Covaci cu „Fie să renască...”, au demonstrat cu toții ceva asemănător: e nevoie de ani mulţi, uneori grei, pentru a rămâne tânăr, iar bătrâneţea începe doar atunci când cineva nu mai este în stare să înceapă ceva nou.
Fie să renască!
Mimo OBRADOV
Foto - arhiva Phoenix și prieteni
