În seara de Mărțișor, pe scena Filarmonicii „Banatul” din Timișoara va răsuna muzica marelui compozitor german, Ludwig van Beethoven. Spectacolul de vineri, 1 mai, va începe la ora 19 și va fi condus de dirijorul Stefano Pagliani. Maestrul propune Uvertura „Coriolan” op.62, Triplul concert pentru vioară, violoncel și pian op.56 şi Simfonia a VII-a în la major op.92. Soliștii concertului vor fi violonistul Florin Paul, violoncelista Alexandra Guțu și pianistul Sorin Dogariu.
„Uvertura <<Coriolan>>, care va deschide programul simfonic este o pagină muzicală deosebit de reuşită, despre care merită să spunem câteva cuvinte. Ea nu a fost scrisă după tragedia lui Shakespeare, ci ca introducere la piesa teatrală a unui prieten al lui Beethoven, Heinrich von Collin. Uvertura este o pagină de muzică programatică şi se referă la Generalul roman Coriolanus, care, din mântuitorul şi salvatorul Romei devine exilat, datorită aroganţei şi dispreţului cu care îi trata pe cetăţenii marelui oraş. Cunoscând caracteristicile proprii ale eroismului beethovenian, putem spune că deznodământul operei nu îi este propriu, pentru că în locul unei acţiuni eroice cu final victorios, asistăm la tragedia unei conștiințe înfrânte. Dacă piesa lui Collin este azi dată uitării, Uvertura <<Coriolan>> are întotdeauna mare succes la publicul meloman, așa cum a avut și în 1807, la premieră”, spune Mircea Tătaru în avancronica de concert.
Destul de puțini compozitori au scris concerte pentru trei instrumente. Este destul de dificil să unești cele trei instrumente într-un discurs solistic, care să fie acompaniat de o orchestră mare.
„Doar un geniu ca Beethoven a știut să realizeze un triplu concert cu acompaniament de orchestră, foarte reușit, care a cucerit faimă internațională. Bunăoară, el a înțeles că registrul grav al violoncelului nu este prea compatibil cu cel al viorii, astfel că a compus partea de violoncel într-un registru mai înalt, apropiat celui al violei. A făcut în așa fel încât orchestra și trioul solist să se potrivească împreună, evitând un conflict muzical. Cele câteva momente de contrast, cum ar fi la finalul primei părți, au rolul de a crea puțină tensiune, necesară în manifestarea estetică a sentimentelor. Mai este de menționat că pentru o lucrare beethoveniană, partea a doua este neașteptat de scurtă și faptul că ea se leagă de partea a treia, în scopul realizării unității”, mai apare în avancronica de concert.
Simfonia a VII-a a fost supradenumită de Wagner — apoteoza dansului — datorită melodicității sale extraordinare și plăcerii pe care o oferă auditorului.
„Cu toate că Beethoven era conștient că surditatea de care suferea era un proces evident, ireversibil și progresiv, și-a depășit starea depresivă reușind să îmbine excelent elementele clasice cu noile virtuți romantice ce apăruseră în artă.
Această minunată compoziție optimistă a obținut de la început un imens succes la public, ba chiar i-a impresionat și pe unii dintre cei mai ostili critici ai săi. Simfonia este o mare exclamație de bucurie. Beethoven a fost un model de perfecțiune care a structurat noțiunea de frumos a tuturor generațiior de artiști și iubitori ai muzicii de după el”, adaugă Mircea Tătaru.
Ioana NICOLESCU
