Festivalul Plai, ediţia a XI-a, 10.09.2016
Pe la sfârșitul anilor ’70, secolul fost, în Republica Socialistă România se mai putea mișca dar numai în, nu în afară. După 1979 Ceaușescu o luase razna, unii zic c-a fost cu bune și rele, dar noi, plebea, le-am simțit doar pe cele rele. Și hop!, asemenea unui gest divin într-o societate ateistă multilateral mutilată, ne trezim că vine formația The Boomtown Rats din Marea Britanie (așa era trecut pe afiș) la București. Anul era 1982. Nucleul punk timișorean era conectat, știa bine cine sunt The Boomtown Rats, ce piese tăioase, cu mesaj și atitudine, ce muzică new wave eclectică au dar în spirit punk, ce show fac... Motive multe și solide s-au adunat ca să lansăm strigarea de a pleca în grabă spre București în aceeași seară cu rapidul din Gara de Nord. Am umplut un vagon de clasa a doua. Noroc că era gol. Noi am fost șapte sau opt persoane. Ba nu, nouă. Nebuni... Unul, în graba plecării, și-a uitat aparatul video (obiect la mare preț pe vremea aia!), cu care s-a întors precipitat de la un chef, pe o bancă (nu la o bancă) din Piața Libertății. I l-a recuperat spre dimineață un prieten care trecea pe acolo venind de la același chef. Altul a uitat să-și cumpere bilet și a trebuit să-l urcăm pe grătarul pentru valize din compartiment și să-l ascundem între haine când a venit naşul să controleze biletele. A doua zi ne-a cinstit cu bere la restaurantul Berlin. La Bucale ne-au întâmpinat prietenii. Am bântuit toată ziua. După amiaza am ajuns la concert. Primul spectacol la ora 17, al doilea la 19. A doua zi încă un concert. Pentru noi un regal. Doză triplă! Trei showuri cu sala plină. În afară de noi și încă vreo cincizeci de rătăciți nici dracu nu știa de The Boomtown Rats, dar era trupă din Marea Britanie și asta i-a determinat pe oameni să vină. Altceva, nene... Nu vă povestesc cum a fost acum 34 de ani dar trebuie să recunosc c-am fost atît de impresionat încît, după prima seară și incidentul provocat de Bob Geldof cînd i-a smuls chipiul unui milițian din cordonul de pază de sub marginea scenei și l-a șutat ca pe un football – în uralele publicului – am hotărât să-l întâlnesc. Împreună cu doi tovarăși de drum și un prieten bucureștean de la care luasem un disc cu The Mothers Of Invention, ne-am postat la ieșirea din spatele sălii în speranța că-i vom vedea și-i vom saluta pe frații irlandezi. Era și ex-timișoreanul Mircea Baniciu acolo. Apar „șobolanii” , strângeri de mâini, priviri ochi în ochi, mulțumiri... ce mai, au înțeles cât de însetați de libertate eram. Unul din ei (Pete Briquette care a fost alături de Geldof și în seara de 10.09.2016 la Timișoara) a remarcat discul ce-l țineam sub braț. „Oh, Mothers! Ascultați discuri din astea?!” Atunci mi-a venit ideea să-i rog să semneze pe copertă. Am găsit de la cineva un pix ieftin. Semnăturile abia se mai disting. Geldof a remarcat: „It’s a first time that I sign on a Zappa record!” Ceilalți au râs. Da, pentru noi, chiar dacă anul era 1982, referința încă era formaţia, The Mothers Of Invention. Ei, în schimb, știau că era muzicianul, Frank Zappa. Pentru noi pe atunci era The Boomtown Rats – trupă punk, new wave, pe a cărei muzică dansam pogo la chefurile punkiste din Plopi, de pe strada Grivița Roșie sau de la Peciu Nou. Acum știm că este vorba de Bob Geldof. Sir Bob Geldof. Acum știe și el.
I don’t mind, I don’t mind, I don’t mind at all!
Așa a început concertul din seara zilei de 10.09.2016, la ora 22.01 fix, la scena World Music, la ediția a XI-a a Festivalului Plai. Fără nicio prezentare (din păcate), fără regie de scenă și salutări cordiale. Parcă voia să ne păcălească. Nu-mi păsa, dar nu-mi păsa deloc! În următoarele 106 minute ne-am convins cu toții că lui Bob Geldof încă îi pasă. Chiar îi pasă mult.
LECȚIA DE ASTĂZI ESTE...
Una din cele mai bine articulate și controversate personalități ale scenei muzicale contemporane, Bob Geldof a fost pus la perete și anatemizat ca muzician și ca interpret, dar mai ales datorită criticilor sale dure la adresa liderilor politici, clerului, mediului de afaceri și chiar a colegilor de breaslă. Pe de altă parte însă a fost distins cu ordinal de Cavaler al Imperiului Marii Britanii (KBE) pentru eforturile depuse în slujba victimelor foametei în Africa și nominalizat la Premiul Nobel pentru pace.
And the lesson today is how to die.
„Cuvintele au rămas suspendate în aer. Am încremenit cu mâna ridicată deasupra capului, cu pumnul strâns ca într-un salut. În fața mea erau 80.000 de oameni. Undeva, invizibili, în spatele lor, s-au alăturat un miliard de oameni. Împreună ne-am ținut respirația. Sunt expresii pe care le folosim frecvent. Cînd ne este foame spunem că murim de foame. Când suntem fericiți declarăm că e cea mai frumoasă clipă din viață. Dar sunt și vremuri când clișeele se transformă în realitate. În Africa în acest moment oamenii chiar mor de foame. Iar pentru mine această clipă, această zvâcnire supremă a vieții mele era concentrată în pumnul strâns. Deasupra cerul era albastru. Soarele era la zenit și scălda întreg stadionul cu lumina strălucitoare a unei veri englezești. În mulțime, în fața mea era Paula și copila noastră. Lângă ele tatăl meu care s-a împăcat cu ceea ce sunt. În spatele meu un grup de oameni pentru care simțeam un amestec de afecțiune, intransigență și loialitate ce caracterizează relațiile dintr-o familie dar pe care lumea îi vede și califică doar ca pe un grup pop. A fost 13 iulie 1985. A fost Live Aid. Ar trebui să simt o stare de triumf într-un asemenea moment dar eu nu am simțit asta.”
Așa își începe Bob Geldof cartea autobiografică Is That It?, publicată în 1986, dedicată soției Paula Yates și fiicei Fifi. După treizeci de ani nevasta lui nu mai trăiește. Nici fiica lui, Peaches. Omul a trecut prin încercări grele, tragedii, sacrificii personale dar a depus eforturi imense pentru a face ca lumea în care trăim să fie mai bună, mai dreaptă.
În 10 septembrie 2016, Bob Geldof a ridicat - a câta oară? - mâna deasupra capului, a strâns pumnul și a împietrit în fața unui public mai puțin numeros și mai puțin sau aproape deloc pătruns de mesajul acestei încremeniri. Astăzi lecția pe care noi, cei din fața lui, i-am dat-o lui Geldof a fost cum să nu ne mai pese (de fapt, cum să murim încet și ...proști). Întâmplător, sau nu, concertul s-a încheiat chiar cu refrenul accelerat al Marelui Cântec al Indiferenței. Poate vă miră că tălmăcesc în acest fel ceea ce am înțeles din prezența lui la Timișoara. Cum aș putea să înțeleg și să explic altfel lipsa de inspirație și inițiativă a celor care au reușit - și pentru asta îi felicit! – să-l aducă aici, în acest moment important pentru oraș, fără însă a profita – cu bun simț, bineînțeles – de oportunitatea deschisă. Să-l ai pe Sir Bob Geldof în orașul care-și dorește cu atîta ardoare să devină Capitală Culturală Europeană, pe cel în fața căruia le tremurau chiloții miniștrilor, secretarilor de stat, șefilor de guverne chiar și unor lideri politici mondiali când, împreună cu Bono, alt irlandez greu de stăvilit când își propune ceva, le cereau să taie datoriile absurde, acumulate din penalități bancare, ale statelor celor mai sărace din lumea a treia, să-i ajute, de pe poziția funcțiilor lor, pe cei care mor de foame în Africa, nu cu „pachete umanitare” ci cu infrastructură, educație, asistență. A dovedit prin efortul propriu și din postura de rock star, că se poate ceva, că se poate mult mai mult și mai bine. A fost de nenumărate ori și a sădit, alături de voluntari, semințele care să-i hrănească pe cei care nu mai aveau nicio speranță. Maica Theresa i-a mulțumit personal și l-a binecuvântat. Cei din Etiopia, ne-a povestit Geldof de pe scenă, îl cinstesc, de fiecare dată când se duce acolo, cu cartofi dulci și se așează în cerc să mănânce cu binefăcătorul lor în semn de mulțumire firească. Ne-a mai povestit ceva foarte interesant și câte ar mai fi avut de spus...(I find great comfort in knowing there is nothing), dar la Timișoara nu s-a organizat o conferință, o întâlnire cu edilii orașului, cu cei care ar avea de învățat de la el, cu oamenii deschiși la minte și la suflet, sau măcar cu presa asta așa cum e, ca interfață între Om și oameni. Un interviu decent ar fi adus un dram de iluminare în plus, așa cum am reușit să-l percepem, unii dintre noi, la întâlnirea directă prilejuită de prezența lui la festivalul Plai. Așa, e doar încă o amintire. Frumoasă.
Mimo OBRADOV
foto: Dragoslav NEDICI
