Deşi toată viaţa a îndrăgit muzica şi a trăit de pe urma notelor muzicale, Lazăr Pomorişaţ a fost şi un împătimit caricaturist, timp de peste jumătate de veac – cochetând cu studiul, crochiul, schiţa ori portretul și adunând în timp mii de lucrări pe care la are frumos orânduite în albume sau pe pereţii casei din Becicherecu Mic. Casa, un adevărat muzeu în miniatură, împarte cu generozitate arta grafică şi arta muzicală, cu dragostea pentru şah ori hobby-ul artistului de a colecţiona halbe de bere şi farfurii de lut sau alte obiecte gospodăreşti şi unelte vechi.
Interlocutorul, un om plin de viaţă, pentru care vârsta nu mai are nici un fel de relevanţă, este sprinten şi ager deopotrivă la trup şi la minte. Aleargă dintr-o cameră în alta cu o vioiciune demnă de un tinerel, vine cu noi şi noi albume şi dovezi, îşi aminteşte cu precizie ani şi întâmplări relatându-ţi, fără greş, felul cum s-au derulat fapte vechi de peste o jumătate de veac. Lazăr Pomorişaţ, acest bătrân fără vârstă, este memoria vie a comunei Becicherecu Mic, este un artist bonom, care face totul dezinteresat, dar cu multă dragoste. Şi, asta explică totul!
- De când aţi îndrăgit desenul, caricatura?
- Copiii îşi iubesc întotdeauna bunicii şi dascălii adevăraţi. La şcoală am avut un dascăl de la care am învăţat câte ceva. După Primul Război Mondial, s-a făcut un schimb de cadre didactice între România şi Iugoslavia. Dascălul meu, Milan Trepulici, era din Banatul iugoslav. Între anii 1940-1947 a locuit în Becicherecu Mic, după care a fost rechemat în Iugoslavia. În anul 1941 aveam cinci ani şi m-a chemat la şcoală, la pregătire. În anul 1942, la şase ani, eram deja în clasa I. Dar, vreau să spun, pe când aveam doar cinci ani, slujeam preotul la biserică, la toate cele de trebuinţă unui preot... Probabil preotul m-a prezentat ca fiind un copil bun, de aceea dascălul m-a luat la pregătire cu un an înainte de a fi în clasa I. De cum am început primul an de şcoală, profesorul nu preda vocalele şi pentru fiecare vocală desena un portret, iar gura pronunţa vocala: A – portretul avea gura deschisă; O – portretul avea gura rotundă etc. În timp ce el ne explica, desena pe tablă câte un chip de partizan sârb rostind vocalele. Folosind desenul, dădea formă gurii, mergând, astfel, mult pe dezvoltarea memoriei vizuale, chiar dacă o făcea indirect. Acesta a fost un adevărat imbold pentru mine, care mi-a dezvoltat dragostea pentru portret. Aşa am început, pe la şase-şapte ani, cu încercările de portretistică. În timp am lucrat şi în acuarelă, şi în ulei, dar am rămas fidel graficii.
- V-aţi rezumat doar la desen?
- Am încercat şi sculptură în lemn şi piatră, pentru că „încercarea moarte n-are”, cum spune românul. Am cioplit în lemn, dar am avut ambiţia să cioplesc şi piatră. Am scris trei plăci funerare. Când am încercat prima oară, placa s-a spart. Deşi m-am supărat pentru că am pierdut banii, m-am ambiţionat şi m-am dus la cioplitorii din cimitirul din Calea Buziaşului. Le-am spus că-i plătesc, numai să-mi spună câteva din tainele cioplirii în piatră, pentru că în toate există o taină. Le-am dus ceva ţuică şi ne-am împrietenit. Mi-au spus că fiecare marmură are nervuri şi că trebuie să baţi cu dalta perpendicular pe nervură. Dacă ciopleşti altfel, rişti să spargi placa. După lecţiile pe care le-am luat, am cioplit trei plăci funerare, care pot fi văzute în cimitirul sârbesc din comuna noastră, la mormintele bunicii mele dinspre tată, al fratelui lui tata şi al mătuşii mele. Mi-a luat destul timp. Mult a durat repartiţia literelor pe placă – trebuie să fie simetrice, să aibă o anumită estetică.
Cioplitul l-am „furat” de la alţii. Meseria sigur că se fură, pentru că trebuie să înveţi de la cineva. Stai, asişti, „furi”, cum se spune, apoi mai vii cu ceea ce pui tu nou, cu personalitatea ta. Unele lucruri le ştii, altele le înveţi, altele le descoperi.
- Când aţi făcut primele portrete?
- Primele portrete le-am făcut la şcoală, unele dintre ele pe tablă. Am făcut şi portretul lui Stalin, din imaginaţie. Acesta era cursul vremii. Eu am prins tăbliţa din piatră de granit la şcoală, iar tablele erau tot din piatră. Primele portrete au fost ale colegilor şi ale prietenilor. În timp s-au strâns mii de studii, crochiuri, dar şi lucrări, în acelaşi timp. Mâna mi-am format-o mai târziu şi în armată, unde mi-am desenat colegii şi superiorii. Am făcut cam peste o sută de studii şi portrete ale corpului uman. Mâna ocupă un loc important în studiile mele, la fel ca şi nudul. Iar ca grafician, am scris multe afişe şi panouri. După armată, am fost scos din producţie pentru a scrie panouri în ulei, care erau puse apoi pe diferite drumuri.
Dar cel mai mult am lucrat portret. Până astăzi, s-au adunat mii de lucrări: membrii familiei, portrete diverse, studii, pentru că mi-a plăcut expresivitatea.
- Le aveţi pe categorii?
- Desigur. În primul rând, am portrete de mari compozitori: Enescu, Beethoven, Mozart, Franz Schubert, Ceaikovski, Paganini, Verdi, pe toţi i-am desenat în culoarea albastră. Ei se disting astfel în acest ciclu albastru, pentru că muzica se transmite prin valuri de eter. Culoarea cerului este albastră, de aceea şi muzicienii sunt albaştri.
Apoi, vin mari pictori. Fiecare pictor e cu o altă culoare, deoarece ei au lucrat cu culori: Durer, Van Gogh, Rembrandt, Grigorescu, Leonardo Da Vinci, Brâncuşi şi mulţi alţii.
- Alte categorii?
- Urmează marii poeţi, scriitorii: Vlahuţă, Păunescu, Sahia, Guttenberg, Caragiale. Apoi figurile istorice: Avram Iancu, Vlad Ţepeş, George Washington.
Referitor la mari personalităţi istorice, un ciclu special este cel sârbesc, pe care l-am realizat cu negru pe roşu, pentru că a fost o perioadă însângerată şi totul a fost plătit cu sânge. Am început cu anul 1804, cu Karageorge, şi am continuat cu voievozii, până la anul 1379. Ciclul sârb se intitulează „Reînnoirea Serbiei”. Am început cu Karageorge pentru că el a condus prima răscoală a sârbilor împotriva turcilor. Sunt în total nouă lucrări, care se încheie cu anul 1934 şi cu asasinarea la Marsilia a Regelui Alexandru Karagheorghevici.
- Aţi făcut portrete ocazional... Care a fost imboldul, declicul?
- Vreau să spun că toate lucrările îmi sunt la fel de dragi. Eu nu am desenat niciodată întâmplător. Totul a pornit de la ceva. Uneori de la o idee, alteori de la un sentiment... Am făcut tabloul unei colege doar din linii, din peniţă, în tuş...
Portretele n-au fost făcute niciodată întâmplător. E ceea ce am simţit la un moment dat. Şi, mă repet, fiecare lucrare a pornit de la o idee... de la un sentiment...
De exemplu, mi-a plăcut Păunescu ca poet, ca forţă literară, s-a implicat în viaţa socială şi a dat lecţii politicienilor. A avut o verticalitate de invidiat. E un român adevărat, demn de urmat. Şi i-am făcut portretul de mai multe ori...
- Politicieni aţi desenat?
- Mai puţini, dar am făcut portrete şi unor politicieni... De exemplu lui Slavomir Gvozdenovic...
- Este scriitor, are peste 20 de volume publicate...
- Are, după cum spuneţi, şi cărţi scrise, este un cărturar şi un mare om de cultură, dar, în acelaşi timp, e unul dintre cei mai puternici sârbi, un om foarte cultivat şi spiritual. Ne reprezintă cu cinste şi este un merituos lider al sârbilor. În ceea ce mă priveşte, cu Slavomir Gvozdenovici pot spune că am riscat, am riscat foarte mult, pentru că l-am desenat cu gura închisă, iar Gvozdenovici – un cărturar şi un om politic – cu gura închisă nu mai este el, nu mai valorează mult... Vedeţi? Ştiu să şi glumesc!
- Mai desenaţi?
- Mai puţin ca altădată. Desenez mai puţin pentru că mă ocup de studiile muzicale. Am foarte multe proiecte şi foarte mult de lucru... Dar am fost întotdeauna un „pedant” cu suflet de artist şi nu am de gând să mă mai schimb la vârsta asta!
A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ
