Reluare din episodul 1: Pentru că nu sunt cuvinte care să arate toată suferința, dar și măreția acestui om, vom recurge la cifre. Cifre reci, dar luminoase: un miliard lei vechi în 2010 pentru un copil cu sindromul Down și încă 20.000 lei.
În 2011, 43.500 de lei pentru șapte persoane cu boli grave.
În 2012, 17.000 de lei pentru patru persoane. În 2013, 12.000 de lei pentru trei persoane. În 2014, 26.000 de lei pentru șase persoane. În 2015, 12.500 de lei pentru patru persoane.
În 2016, 72.000 de lei pentru 21 de persoane. În 2017, 62.500 de lei pentru 30 de persoane. În 2018, 315.000 de lei pentru 61 de persoane diagnosticate cu boli foarte grave, cu spitalizare în România, Franța, Anglia, Germania, Italia, Ungaria.
Cu durere, părintele Loredanei, fata care s-a vindecat de leucemie în Italia, la Spitalul „San Matteo”, face o paralelă între sistemul de sănătate de la noi și cel din Italia, prin prisma celor simțite pe propria piele.
Un lucru care l-a impresionat și pe care îl repetă cu plăcere este legat de diminețile la spitalul din Italia, unde în fiecare zi șapte profesori intrau pentru a preda copiilor materia clasei în care sunt, pentru a nu pierde anul (bolnavii de leucemie stau de obicei mai mult de un an în spital).
La sfârșitul anului copilul primește un atestat de absolvire de la Inspectoratul Școlar.
Persoane fizice sau juridice aduc cadouri și organizează acțiuni festive, jocuri și diferite activități.
Copiii nu stau internați decât dacă sunt în stare gravă. Dacă e necesară internarea cu un aparținător, aceasta se face în saloane de 30-35 de metri pătrați, cu pat copil, pat aparținător, grup sanitar. În fiecare zi pot alege meniul pentru ziua următoare din trei oferte. Medicii și asistentele nu primesc „atenții”.
Dimineața pacienții se prezintă la spital, unde li se fac analizele. Dacă nu e nevoie de internare, medicul scrie rețeta, se ridică, ia medicamentele de pe raft și le înmânează pacientului. Medicii au la dispoziție toată aparatura necesară, citostatice și medicamente variate de nouă generații.
În România, este de părere domnul Fuiorea, din trei medici la doi ieși ,,rău”. Unul nu are aparatura, altul nu are medicamentele și nici aparatura. Casele de Sănătate de la noi nu plătesc serviciile medicale către străinătate.
De exemplu, Loredanei (leucemie) i-au plătit doar trei luni în loc de doi ani. Bolnavilor nu li se dă avizul de a se trata în străinătate, invocându-se motivul că și la noi se poate. Pe un raport de patru pagini, medicul, care poate e convins că nu e așa cum scrie el acolo, dă sentința, pentru a nu fi dat afară.
Unui astfel de „refuzat” (Florin Popa), care a fost internat 1 an și 7 luni pentru un transplant de măduvă (care se face frecvent la „San Matteo”), Casa nu i-a dat nimic, noroc cu donațiile „particulare”.
Recoltarea de măduvă se face „afară” cu anestezie generală, pentru ca donatorii să nu rămână cu traume. În România, această operație e o adevărată tortură.
În Italia există o asociație caritabilă care pune la dispoziția celor care au nevoie (italieni sau străini) o casă sau un apartament, GRATUIT.
În București un investitor a construit un bloc de garsoniere lângă Fundeni, unde chiria e de aproximativ 1.000 de euro pe lună!!!
Cu privire la alte aspecte deranjante, domnul Fuiorea atrage atenția asupra infecțiilor nosocomiale și alte lucruri de genul „lasă că merge și așa”, observate în unitățile sanitare de la noi: dezinfectare cu materiale de proastă calitate, igiena precară, cu asistente care trec de la un bolnav la altul fără a se spăla pe mâini, devenind purtători de bacterii, aparatura veche, diagnosticele greșite, tratamente greșite și nu în ultimul rând indiferența. Și aici un exemplu este edificator: donatorii de sânge de la noi se întind pe același pat sau fotoliu, unul după altul. În Italia, după fiecare, se scoate cearceaful de hârtie pe care a stat primul și se înlocuiește cu unul nou de unică folosință, din sulul aflat la îndemână.
Deranjant mai este și faptul că se cumpără alimente la suprapreț, care uneori nu ajung la bolnavi, firmele care căpușează sistemul, medicamentele lipsă sau obținute cu șpagă și multe altele de care domnul Fuiorea s-a săturat și preferă să muncească și să doneze celor aflați în nevoie, pentru că și-a dat seama că nu se poate lupta cu sistemul și, fără ajutorul unor oameni ca el, mulți din cei disprețuiți de soartă nu ar avea nicio șansă.
Și poate că nu și-a dorit să facă ceea ce face, dar cum spunea Hermann Hesse: „Fiecare om are misiunea sa în viață, iar ea nu este întotdeauna cea pe care el și-ar fi dorit-o”.
Victor ENACHE
