Actualitate

De 27 de ani, neîntrerupt, la Timișoara răsună vocea „Timișoarei”, o voce care s-a ridicat mereu în apărarea valorilor democratice și a drepturilor omului, a spiritului care a însuflețit Timișoara lui decembrie 1989 și a anilor care au urmat.

Am încercat mereu, prin puterea pe care ți-o dă cuvântul scris, să nu ne abatem de la principiile care ne-au călăuzit încă de la început.

Câteodată am reușit, câteodată nu. Am avut, nu rareori, impresia că ne luptăm cu morile de vânt, că eforturile noastre sunt în van. 

Mulți dintre cei care au scris în paginile ziarului nu au apucat să vadă, din păcate la fel ca și noi astăzi, schimbări majore în societatea românească postrevoluționară.

Cu toate acestea, au continuat să spere în renașterea națiunii române, într-o Românie democratică și prosperă. 

E foarte greu de atins acest deziderat pentru că tocmai cei împotriva cărora au luptat în 1989 și în anii ce au urmat conduc astăzi țara. 

Și continuăm și noi, cei de astăzi, să ducem „Timișoara” mai departe, să ducem mai departe lupta lor. 

Nu este deloc ușor, însă spiritul celor care au dat naștere „Timișoarei” ne însuflețește să credem în continuare și să mergem înainte, așa cum o facem de 27 de ani încoace.

Redacția „Timișoara”

„Timișoara” 27

Da, 27. Atâția ani se împlinesc, în 23 ianuarie, de la apariția primului număr al ziarului „Timișoara”. Au trecut de mult cei șapte ani de acasă, tot de mult a trecut și vârsta majoratului. Ce poți spune, acum, privind înapoi?

Au fost 27 de ani de luptă continuă. Pentru democrație. Pentru stat de drept. Pentru normalitate. Pentru decență.

Au fost 27 de ani în care „Timișoara” a format opinii și caractere. În care a promovat oameni sau a dărâmat instituții. Dar în care, fără oprire, a încercat să se raporteze la un singur lucru: spiritul Timișoarei. Și la principiile, pornite tot din „Timișoara” enunțate la 11 martie 1990 în Proclamația de la Timișoara.

A început, atunci, în 23 ianuarie, cu un colectiv de coordonare format din Nicolae Bădilescu, Ion Monoran, Gheorghe Ioan Sînmărtinean și Lucian Vasile Szabo. Primele trei nume din această listă, astăzi, nu mai sunt printre noi. A apărut din spiritul de revoltă al timișorenilor împotriva „Drapelului roșu”, propunându-și independența reală față de toate structurile social-administrative și politice.

În cei 27 de ani ai „Timișoarei”, aici au scris, pe lângă cei amintiți mai sus, George Șerban, Iosif Costinaș, Alexandra Indrieș, Otto Aczel, Petru David, Dan Emilian Roșca, Wilhelm Weiss, Harald Zimmerman, Oscar Berger – sunt câțiva. Ne-au mai scris și alții, mari, precum Octavian Paller. Astăzi, în rândul formatorilor de opinie și a avangardei societății civile timișorene este greu să găsiți un singur nume care să nu fi ajuns cunoscut prin și datorită ziarului „Timișoara”.

Dar, pe lângă colecția impresionantă de nume care au semnat în ziarul „Timișoara”, dincolo de lupta continuă pentru adevăr și democrație, ziarul „Timișoara” a însemnat și altceva. 

Sunt frânturi. Amintiri. Cum ar fi o ieșire la bere când Oscar ne-a înghesuit nouă oameni (da, nouă!) într-un Matiz. Cum l-am încuiat, din greșeală, pe regretatul Feri Marton în redacție vineri după-amiază, de era să-și petreacă bietul om weekendul acolo de unul singur dacă nu am fi trecut mai pe seară pe lângă redacție. Cum făceam construcții din scrumiere-suvenir pe masa lui Petrică. Cum, în încercarea de a-i salva de furia unui om rău, i-am luat pe câinii redacției, Compo și Fetița, și i-am ascuns prima dată pe terasa Orlovi (la subredacție, cum ar veni), iar ulterior i-am urcat sus, pe clădirea redacției. Cum de frica unui alt câine al redacției, sărmanu Manu, Bebe Costinaș a spart geamul cu o piatră, ca să iasă cineva să îi preia articolul. Cum înjuram la șapte dimineața femeia de serviciu care, săraca, nu făcea decât să vină la serviciu, pentru că ne trezea cu aspiratorul ei – noi dormind, după o noapte mai grea, în redacție. Cum am crescut, la un moment dat, într-un birou, iepurii lui MCC (care iepuri, între noi fie vorba, puțeau ca dracu). Cum s-a ascuns o colegă în wc pentru a mânca un hamburger fără să o vadă soțul. Cum a scris Cosmin un articol despre „prima femeie antrenor” la care i-am adăugat, în glumă, pe calculator, expresia „din viața mea” – era să și rămână așa, mare bucurie ar fi fost pe el, mai ales că nu reușea să scape de femeia respectivă. Cum l-am trimis pe Tony de 1 aprilie la lansarea albumului „Ce bine-mi pare că ai luat țeapă” – și omul chiar s-a dus, ne-a adus niște colțunași după aia. Și multe-multe-multe altele. Pentru fiecare din cele 4770 de numere ale ziarului apărute în acești 27 de ani există cel puțin o poveste. Fiecare din sutele de oameni care au lucrat, de-a lungul timpului, la ziar, are, cu siguranță, multe povești. Aici s-au legat prietenii. Aici s-au construit chiar familii. Și, de fapt, aceasta este ideea pe care încerc să o exprim: dincolo de luptă, dincolo de muncă, dincolo de școală, ziarul „Timișoara” a reprezentat întotdeauna și altceva, ceva ce nici un alt ziar nu a reușit să fie: o mare familie. O familie care a plâns de câte ori a fost părăsită de cineva, și care a fost părăsită cu lacrimi atunci când a fost părăsită. 

Bun, am ajuns la 27 de ani. Ziarul „Timișoara”, astăzi, poate nu traversează cea mai fericită perioadă a existenței sale. Dar, privind în urmă, fiecare perioadă era cu greutățile ei. Și întotdeauna s-a mers înainte în ideea că vor veni și vremuri mai bune. Dar s-a mers înainte. Și chiar dacă astăzi vremurile presei scrise par să fi apus, aici, la Timișoara, există în continuare o mână de oameni care să străduiesc să mențină „Timișoara” în viață. Pentru că nu e vorba doar de un ziar – e vorba de un simbol care trebuie menținut, aproape cu orice preț.

Știm că puține dintre idealurile noastre, ale tuturor celor care am trecut prin „Timișoara”, au ajuns să se împlinească. Știm că bucuriile au fost puține comparativ cu dezamăgirile. Totuși, mergem înainte. Cu greu. Cum putem.

Este o vârstă frumoasă, aceasta: 27 de ani. Dacă am vorbi de un om, am putea să zicem că este în floarea vârstei. Ar fi un chef cu cadouri, băute, distracție. Dacă ar fi să ne dorim ceva, la această aniversare, atunci acel ceva ar fi un singur lucru: să putem să mergem înainte. 

Și, de aceea, ne gândim la toți cei care datorită ziarului „Timișoara” au un nume, au o carieră, au o familie, au o viață. La toți cei care, în momentele grele sau în momentele aniversare, clamează că ziarul „Timișoara” nu are voie să moară. Toți aceștia ar putea, măcar din când în când, să scrie câte un articol. O opinie. Să convingă un prieten să facă o reclamă. Să meargă la chioșc și să cumpere ziarul. Sau, mai bine, să-și facă un abonament – vorbim de câteva zeci de lei pe an. Cu ei, cu dumneavoastră, ziarul „Timișoara” poate să meragă înainte. Și va fi aici pentru mult mai mult decât doar 27 de ani. Pentru că așa se face într-o familie – punem umărul împreună ca să traversăm perioadele dificile. Faptul că suntem primul ziar născut după 1989 și care continuă să apară se datorează tocmai familiei care s-a construit aici. 

Flavius BONCEA